O zi din viața unui asistent pe Ambulanța COVID19. „Imaginile îți rămân întipărite în minte, gemetele parcă încă le auzi”

 

 

După patru ani de voluntariat la Serviciu de Ambulanță Județean Cluj și un an și 8 luni ca asistent medical pe secția de Terapie Intensivă la Spitalul Clinic Județean de Urgență, Cătălin Sorcoi s-a angajat ca asistent pe ambulanță.

 

În prezent, tânărul lucrează de un an la SAJ, job pe care a ajuns să îl îndrăgească tot mai mult cu trecerea timpului. Cu toate că în trecut visul său era să devină medic stomatolog, a fost „fermecat” de felul în care poate să-i ajute pe clujeni prin intermediul intervențiilor sale pe ambulanță.

Chiar și în timpul perioadei la ATI, Cătălin a ales să își petreacă timpul liber făcând voluntariat la SAJ: „Un an și 8 luni am lucrat la Terapie Intensivă, perioadă în care ieșeam de la lucru și veneam pe tura de noapte voluntar la SAJ, chiar dacă timpul era mai puțin.”

Cătălin a mărturisit într-un interviu pentru monitorulcj.ro, ce l-a făcut să renunțe la ATI ca să lucreze pe ambulanță, cum se desfășoară o zi din viața echipajelor de urgență, despre intervențiile COVID-19 și cât de necruțătoare a fost pandemia cu ei, „eroii din linia I”.

De ce ai renunțat la ATI și ai ales să lucrezi la Serviciul de Ambulanță Cluj?

„Meseria de asistent pe ambulanță am ajuns să o îndrăgesc foarte mult, chiar dacă nu m-am gândit niciodată că voi fi asistent. Și aici prin voluntariat am ajuns. Când am aflat că pot să fac voluntariat, am vrut să încerc. Spuneam că nu am nimic de pierdut și vreau să văd, vorba românului, «cu ce se mănâncă». După primele gărzi pe mașinile de urgență mi-am dat seama că mi-ar cam plăcea meseria asta. În primă fază voiam să fiu stomatolog, acela era oarecum visul meu, dar între timp s-a schimbat. Pe Terapie Intensivă am ajuns pentru că nu erau posturi libere pe ambulanță când am terminat eu facultatea și nu am vrut nici să pierd timpul. Am vrut să încerc ceva și Terapia mi-a fost o ramură care mi s-a părut interesantă dintotdeauna. E foarte grea, dar interesantă.”

E mai greu la ATI sau pe ambulanță?

„E foarte greu și pe ambulanță, multe persoane fug de ambulanță din cauza presiunii mari. E la fel de greu. Nu putem să spunem că e mai ușor la SAJ. Am  o grămadă de prieteni care mă întreabă cum mai rezist sau cum pot să lucrez aici, că ei nu ar putea nici să vadă poze de la locul accidentului. Cred că trebuie să te naști așa sau să ai o atracție foarte mare ca să poți să lucrezi la urgențe.”

Cum ai descrie o zi pe ambulanță?

„O zi de 12 ore care se poate lungi până la 13-14 ore, depinde de cazuri. Tura de zi începe dimineața la ora 7, la schimbul de tură, iar după ce ți-a venit mașina, nu la foarte mult timp sună tabletele, pe care primim cazurile, și trebuie să pleci la intervenție. De atunci până seara ești la foc automat. De foarte puține ori, mai ales în perioada asta foarte aglomerată, mai ajungem înapoi în stație. În rest suntem pe teren toată ziua, în 12 ore trebuie să mânăcăm și noi ceva, un sandviș îl luăm rapid de la un magazin sau de undeva și mergem mai  departe. Nu neapărat toate zilele sunt atât de aglomerate, dar în ultima perioadă cam da.”

Aproximativ câte intervenții aveți pe zi?

„Diferă foarte mult și de tipul intervenției. Una e să te solicite cineva pentru un accident vascular cerebral, când l-ai văzut, ai pus un diagnostic și după aceea vezi la ce spital îl transporți. Alt caz este un accident care durează foarte mult sau o descarcerare. De tipul cazului depinde câte intervenții apuci să faci în ziua respectivă. Dar, de exemplu, chiar și pe tura de ieri am făcut 8 cazuri. Pentru unii pare puțin, pentru alții mult, dar din acele 8 cazuri 6 au fost suspecți sau confirmați de COVID-19 și 2 aveau alte afecțiuni. În timpul acesta, în cele 12 ore cât stau la muncă, trebuie să calculăm că la fiecare caz durează până mergi la pacient, până îl vezi, până îl lămurești. Medicul de familie le explică doar cât apucă să le explice, când are timp. Mai ales în perioada asta și DSP-ul e foarte plin, foarte greu răspunde și atunci oamenii rămân cu niște întrebări și nu știu ce să facă. Undeva 8-10 cazuri pe zi avem pe echipaj.”

Când au apărut primele cazuri de COVID-19 la Cluj, nu vă era frică?

„Chiar îmi amintesc primele cazuri cu suspiciuni sau cu febre. Încercam să fim foarte precauți. Pentru noi erau o noutate combinezoanele, care și acum îi sperie pe oameni. Când intrăm în casele lor unii își fac cruce, fiecare reacționează în felul lui. Unii se uită la noi ciudat, dar așa ne-am uitat și noi la început spre combinezoanele alea. Nu eram familiarizați cu ele pentru că nu le foloseam nici noi, nici nimeni înainte de pandemie. Când erau primele cazuri ne ajutam între noi să ne îmbrăcăm în ele, să se lipească bine, eram foarte atenți ca totul să fie pregătit bine. Și acum suntem, dar în prezent parca a devenit o obișnuință, un reflex, îmbrăcatul lor.Acum merge totul rapid, în câteva minute suntem cu vizieră, măști, combinezon și botoșeii pregătiți. Dar la început erai copleșit de emoții.”

Nu vă e dificil să interveniți îmbrăcați în combinezoane?

„E foarte, foarte greu. În vară ne rugam să vină frigul și acum ne rugăm să vină puțină căldură. Vă dați seama că, pur și simplu, numai să stai cu ele e greu și simți cum curge apa pe tine, ți se aburește viziera. Fix atunci când iei masca te mănâncă nasul. Când era cald nu știai cum să faci să scapi de combinezonul acela. Acum e rece, intri în casa omului, ieși afară și rapid ai simțit frigul la spate. Plus, asta e în cazul în care faci munca obișnuită, dar dacă ai un caz mai dificil sau o resuscitare e mult mai obositor.”

Cum ai descrie o intervenție COVID-19?

„Noi avem două tipuri de cazuri COVID-19: fie mergem la pacient acasă, fie avem transporturile interclinice. Acum, cel puțin eu, am văzut și cazuri destul de critice și la domiciliu, dar cel mai dificil era un transport între clinici. Pe acel pacient l-am văzut secat de viață, orice îl întrebam, nu mai avea puterea să-mi răspundă prin cuvinte, ci doar ridica un pic mâna și dădea din ea ca și cum zicea «nu contează, poți să faci ce vrei că pe mine nu mă mai interesează». Mi-e greu să descriu, aia era ultima picătură de energie care se vărsa din el. Era sleit de energie. Imaginile îți rămân întipărite în minte, iar gemetele parcă încă le auzi dacă te gândești la acei pacienți.”

Nu sunt marcante acele intervenții?

„Sunt marcante, dar nu ai ce să faci. Noi ne amintim de ele, dar în același timp, după fiecare tură trebuie să ștergem acele imagini și să lăsăm loc pentru pentru alte intervenții. Dacă le-am pune și noi chiar pe toate la suflet nu am putea să ne facem treaba. Trebuie să ne facem loc pentru următoarea zi când vedem alți pacienți. E un ciclu în care trebuie să ne dăm refresh. E greu, dar ai și satisfacții. Mergi la pacient acasă, de foarte multe ori îl găsești de parcă gura aceea de aer o așteaptă de nu știu cât timp și îl ajutăm cu oxigen, medicație, iar când îl vedem că respiră mai bine, poate să povestească cu noi, ne satisface că ne-am făcut treaba bine. Asta ne motivează tot timpul, când vedem că pacientul e mai bine pentru că l-am ajutat noi. Chiar ieri am fost la o doamnă care ne-a povestit că soțul se agravase în spital și bineînțeles că și ea acasă a făcut un ușor atac de panică, gândindu-se că soțul e mai rău. Se gândea clar că și ea trebuie să devină mai rău. În schimb, doamna era foarte bine, valorile erau bune, nu s-a impus transportul la spital. Ea nici nu voia transport, dar voia să fie liniștită că nu va ajunge mai rău.”

În alte județe, spitalele se aglomerează fiindcă oamenii sună la urgențe doar când sunt într-o stare foarte gravă. Se întâmplă asta și la Cluj?

„Am auzit și eu zilele astea la televizior exact același lucru, că pacienții sună cam târziu. Din ce am observat în munca de teren, foarte mulți dintre cei cu COVID-19 ne cheamă mai târziu pentru că ei nu își dau seama de starea lor. Am mers la foarte mulți pacienți care se plimbau prin casă liniștiți și spuneau «parcă un pic mă simt mai obosit sau parcă nu respir chiar ca de obicei». Și în momentul în care îl verificam, îi verificam toți parametrii, vedeam că saturația e foarte mică, lucru pe care dacă îl avea alt om îl vedeai albăstriu sau mai vânăt la buze, la unghii. Dar ei erau liniștiți prin casă, se plimbau, nu aveau nicio treabă. De obicei, la un pacient cu lipsă de aer îl vezi că parcă nu știe ce să facă să tragă aerul, se vede clar și se aude. Și atunci clar că plămânul e afectat, dar modul în care lucrează virusul e altfel de la pacient la pacient. E un pic mai ciudat și atunci probabil pentru că oamenii nu resimt această problemă, sună mai târziu când deja e grav și spun «hai totuși să văd». Și atunci pe când ajungem noi, saturațiile sunt foarte mici. La 99% din cazurile de acest fel sigur e vorba de internare, măcar pentru câteva zile sub observație.”

Nu ați întâlnit pacienți care să nu creadă în COVID-19?

„Am întâlnit la un pacient infectat cu COVID-19 care spunea «nu știu cum m-au găsit ăștia confirmat că așa ceva nu există». Povestea așa calm, cum povestim și noi acum.  Soția dânsului era într-o stare mai rea, dar nu foarte gravă. El era ok. În rest, spre uimirea mea, foarte mulți pacienți la care am fost și-au dat seama că există virusul doar după ce l-au avut. Am fost la un pacient care ne-a spuns «mie nu mi-a venit să cred și nu am crezut în virusul ăsta până când am fost internat la ATI». De atunci i s-a schimbat mentalitatea. Pacienții care nu prea cred sunt cei care au o formă puțin mai gravă, resimt o lipsă de aer și anumite simptome, pe care nu le-au resimțit neapărat până acuma, dar pot să aibă și alte comorbidități: diabet, tensiune și altele, și sunt obișnuiți să se simtă într-o zi mai rău. Dar un om care a fost tot timpul sănătos, un pic dacă simte că ceva nu e bine se sperie. E vorba aia, până nu dai cu capul nu crezi. Nu e obligat nimeni să creadă, dar trebuie să ne respecte pe noi și regulile sanitare, mai ales purtarea măștii. Observ că mulți pacienți nu o poartă când merg la ei.”

Care a fost cel mai marcant caz pe care l-ai avut?

„Fiind voluntar atâția ani, vă dați seama că am mai multe amintiri ca voluntar. Au fost 4 ani, iar pe funcția de asistent, angajat, am doar un an și un pic. Dar și în voluntariat am întâlnit multe intervenții grele. Mai ales, nefiind familiarizat cu multe lucruri, și o naștere ți se pare un caz wow, pentru că nu ai mai întâlnit. Sau primul stop cardio-respirator o să îl țin minte toată viața. Acela poate să fie unul marcant, dar după ce îl întâlnești și a doua oară și a treia, deja începi să te familiarizezi cu el. Nu ne dorim să întâlnim cazurile acestea, dar inevitabil devine ceva obișnuit după ce îl faci de mai multe ori, dar bineînțeles, la fiecare intervenție există o încărcătură emoțional extraordinară. Și acum când stau să povestesc parcă aud și gemetele și plânsul familiei. Toate îți rămân în minte.

Nu știu dacă aș putea spune care e chiar cel mai grav caz, au fost și multe accidente. Am avut, de exemplu, un caz care a apărut și în presă, acum 3 luni, când un domn a căzut din casa liftului, undeva la un bloc în construcție. La acel caz, eu și colegii am fost. A fost o intervenție destul de dificilă, având în vedere locul în care se afla domnul. Fără doar și poate a fost un caz destul de greu. Noi ne-am bucurat că am reusit să îl scoatem de acolo, am reușit să ajungem destul de bine cu el la urgențe. Sunt cazuri grele în care te bucuri dacă ajungi cu ei la spital fiindcă sunteți la limită.”

Dar cum rezistați, având în vedere că există o diversitate atât de mare de cazuri?

„Reziști pentru că dacă îți place și îți dorești să înveți. Dar trebuie să fii foarte stăpân pe tine, te pregătești de orice, fără doar și poate. Dacă tu ca asistent sau medic de serviciu nu ești sigur pe tine e clar că nu e locul tău acolo. Neprevăzute se întâmplă întotdeauna, dar trebuie să știi cum să le tratezi. Ficare caz e diferit, asta e chestia la ambulanță. Și asta cred că ne place mult celor care suntem angajați, dar asta nu le-ar plăcea altora.”

Meseria asta e plină de adrenalină, dar mă gândesc că nu se întâmplă mereu să ajungeți repede la intervenții

„Munca e mereu diferită, odată plecăm de acasă și nu știm dacă ne mai întoarcem . Riscurile sunt mari și pe drum, multă lume e cu ochii în telefoane, muzica tare, nu ne aud, nu văd girofarele. Multe accidente s-au întâmplat astfel cu ambulanțe în misiune. Și niciodată nu știi ce găsești și când ajungi la caz. Tu primești niște informații, dar poate să fie ceva total diferit când ajungi acolo sau se înrăutățește starea pacientului, mai ales daca e o urgență de cod roșu, până ajungi acolo în 3-5 minute, dacă e în Cluj-Napoca, dar dacă e o distanța mai mare poate să dureze mult mai mult. Și la noi găsim cazuri din toate categoriile, nu facem doar un lucru, avem pacienți copii, adulți, de la ginecologie, la traume, fracturi, de mai multe tipuri.”

Ce te satisface cel mai mult la această meserie?

„E greu, dar e frumos că știi că poți să ajuți. La multe cazuri vezi că lași oamenii împăcați, îți zâmbesc, îți mulțumesc, nu ai nevoie de altceva, asta e puterea noastră în fiecare zi. Și dacă nu îți mulțumește, vezi pe fața lui că și-a revenit, îți zâmbește. Am avut și cazuri în care m-am întâlnit cu un pacient pe stradă, pe care l-am resuscitat și dus la urgențe, după un an de la intervenție. Atunci nu îți dorești nimic altceva, e cea mai mare împlinire pe care o ai în meseria asta. Să îți vezi pacientul care era la un pas de moarte cum merge liniștit pe stradă, datorită, oarecum, ție.”

CITEȘTE ȘI:

Primele intervenții ale unei tinere cu Ambulanța Cluj. „Am văzut cazuri care m-au marcat sufletește”

 

RISCURILE echipajelor de pe ambulanță în epidemia de COVID19: „Am luat pungi în picioare, am lipit costumul cu bandă adezivă. Știi când îl îmbraci, dar nu știi când îl dai jos.” - GALERIE FOTO