Cine face evaziune în Cluj?

Martori suntem toţi, dar foarte puţini ne dăm seama de asta şi luăm atitudine, iar atunci când o facem ne gândim la interesul direct pe care îl avem fără a ne trece măcar prin gând „văduvirea” bugetului statului.

Reporterii Monitorul de Cluj au realizat ieri un mini-sondaj în rândul clujenilor, încercând să facă un tablou al evaziunii  în oraşul nostru şi să descopere, totodată, cum privesc clujenii fenomenul.

Evaziunea de sub nasul nostru

Oamenii ne-au privit circumspecţi când au auzit că vrem să realizăm un articol despre evaziunea fiscală. „Ce treabă avem noi cu asta?”, ne-au întrebat câţiva dintre clujenii pe care i-am oprit la discuţii. Situaţia s-a schimbat printr-o singură întrebare – „vi s-a întâmplat să cumpăraţi ceva şi să nu primiţi bon fiscal?”. De-odată fenomenul a devenit mai „pământesc”, înlăturând din mintea intervievaţilor practicile rezonante asociate fenomenului, dar îndepărtate de cetăţenul de rând, cum sunt realizarea de operaţiuni prin intermediul firmelor fantomă sau şmecheriile contabile.

„Uitarea” bonului, practică comună

Majoritatea clujenilor spun că nu de puţine ori furnizorii de bunuri sau servicii „s-au făcut că plouă” în momentul în care trebuiau să bată bunurile pe casa de marcat.

„Mi s-a întâmplat de mai multe ori să nu primesc bon fiscal, în special de la micile magazine alimentare”, mărturiseşte clujeanca Veronica Sabău (foto 1). Ea recunoaşte că nu sa gândit niciodată la cei 24% care ar trebui să meargă la stat de pe urma încasării TVA-ului, sau la impozitul pe profit sau venit pe care firmele trebuie să-l plătească ca efect al veniturilor încasate, iar dacă a cerut bon a fost doar pentru că a făcut cumpărături pentru colege.

Un alt clujean, care a refuzat însă să-şi facă cunoscută identitatea spune că la pâine nu primeşte niciodată bon, completând că este „domeniul cu cea mai mare evaziune fiscală”.

Nici magazinelor de haine din Cluj nu le este străină practica, potrivit Gabrielei Danciu (foto 2). „Chiar şi în micile magazine de haine nu am primit bon, cel mai frecvent însă mi s-a întâmplat la restaurante”, afirmă studenta. Ea recunoaşte că a cerut dovada înregistrării plăţii, dar nu pentru că avea în minte evaziunea fiscală, ci pentru că voia să se asigure că suma cerută este cea corespunzătoare produselor cumpărate.

Cosmin Cîmpean (foto 3) declară că face cumpărăturile doar din magazinele mari tocmai în ideea de a nu încuraja „piaţa neagră”.

Alţi orăşeni recunosc însă că nici nu ştiu dacă au primit sau nu bon atunci când au făcut cumpăraturi. „Sincer nu am dat prea multă atenţie bonului fiscal. În principiu primesc. Cert este că există o lege care te obligă să-l ceri şi să-l păstrezi până la ieşirea din magazin”, ne spune Marcel Pîrvu (foto 4).

Alte afaceri de care banii se prind şi nu mai pleacă

Printre exemplele de prestatorii de servicii sau comercianţii din oraş „certaţi cu legea” pe care clujenii i-au enumerat se numără benzinăriile private, spălătoriile de haine, magazinele chinezeşti sau operatorii de transport.

„Alimentez la o benzinărie din oraş care are cele mai mici preţuri din oraş dar nu dă nicodată bon fiscal. La un moment dat am avut nevoie de bon pentru că eram cu maşina firmei şi trebuia să decontez cheltuiala. S-au uitat urât la mine şi m-au întrebat la ce îmi trebuie bonul. Mi-ar fi groază să mai cer”, ne povesteşte Crina Matei. Ea spune că aceeaşi practică e folosită şi de şoferii care fac transport de persoane. „Fie nu îmi dau bilet fie au bilete de la alţi clienţi pe care le refolosesc. Şi pe mine m-au rugat să le las biletul când am coborât”, declară clujeanca.

Cum a pierdut în câteva ore statul 600 de lei, de la o singură familie?

Bilanţul micilor înşelăciuni ajunge, probabil, la milioane de euro anual. O simplă socoteală, făcută de această dată în urma experienţei unui coleg de redacţie, ne arată cum, de la o singură familie, sumele încasate, dar care nu au mai ajuns în vistieriile ţării au sărit de câteva sute de lei. Este vorba de pregătirile unei înmormântări, pregătiri pentru care, printre altele, s-a cumpărat un sicriu în valoare de 1.000 de lei şi s-a contractat o firmă de catering pentru a oferi 150 de porţii de mâncare persoanelor care au participat la masa de după înhumare, preţul total stabilit fiind de 2.500 de lei. Cheltuielile, deşi au fost suportate fără discounturi de membrii familiei îndoliate au ajuns să figureze în evidenţă la mai bine de jumătate din suma efectivă plătită. Astfel, pentru sicriu s-a emis o chitanţă de 600 de lei, iar pentru alimentele livrate de firma de catering 400 de lei. Ce a însemnat asta pentru comercianţi, dar pentru stat? Ei bine, proprietarul firmei de pompe funebre şi-a băgat în buzunar 96 de lei, în timp ce firma de catering s-a ales cu un plus de 504 lei. Totalul prejudiciului pentru stat: 600 de lei.