Demitizarea lui Moș Cărciun

De la Sfântul Nicolae începe „să miroase-a Crăciun”. Atunci încep copiii să înveţe ori să-şi repete colindele, de atunci începe freamătul cumpărăturilor, de atunci încep gospodinele să-şi deretice odăile şi gospodarii să se îngrijească de îndestularea mesei. Serviciile poştale sunt supraîncărcate de mulţimea mesajelor festive, rafturile unităţilor comerciale sunt doldora de bucuria celor ce vor primi cadouri. Totul e mişcare, pregătire, speranţă.

Crăciunul e numele popular al praznicului Naşterii Domnului, dar e şi numele unui personaj legendar, mult îndrăgit de copii, care se cheamă Moş Crăciun. El vine dintr-un văzduh al său, care poate fi sus în cer sau undeva pe la Polul Nord, se strecoară pe furiş, noaptea, în casele creştinilor, purtând cu el nelipsitul sac din care copiii cuminţi vor primi daruri. Fiecare din noi are o vârstă la care crede că Moş Crăciun există cu adevărat, iar când începe să nu mai creadă, nu-i pare rău: a rămas în el amintirea suavă a bătrânului cu barbă albă, tunică roşiatică şi glugă cu moţ, bun, blând şi darnic, care-i va hrăni pe viaţă nostalgiile purităţii sufleteşti. Comuniştii atei n-au fost în stare să-l alunge, dar i-au schimbat numele în „Moş Gerilă”; în tot acest timp, Biserica a fost singura instituţie care a continuat să-l cheme pe Moş Crăciun cu numele lui adevărat, aşa cum era el, de veacuri, în conştiinţa poporului român; şi e păcat că în zilele noastre se încearcă „demitizarea” lui Moş Crăciun prin apariţia unor „crăciuni” caricaturizaţi sau a unor tinere decoltate care-şi spun „crăciuniţe”; să fie oare democraţia vinovată de lipsa bunului gust şi a bunului simţ?

Pe de altă parte, Crăciunul e singura sărbătoare care are şi un Ajun cu totul aparte; e atât de special încât, prin contaminare de la Moş Crăciun, a căpătat şi el un nume: Moş Ajun. Îl întâlnim mai ales în colinde:

„Bună dimineaţa la Moş Ajun! ”

sau:    „În seara de Moş Ajun

Toţi copiii se adun-

Şi ascultă cu folos

Ce se spune de Hristos”.

„Seara de Ajun” este, de fapt, noaptea dintre 23 şi 24 decembrie, în timp ce „seara lui Crăciun” este aceea dintre 24 şi 25 decembrie, adică în noaptea în care S-a născut Domnul Hristos. Cu toate acestea, în unele părţi ale ţării „seara lui Ajun” este una şi aceeaşi cu „seara de Crăciun”, adică sfârşitul zilei de 24 decembrie. Oricum ar fi, Ajunul este, prin excelenţă, spaţiul colindelor, al acestor splendide odrasle ale geniului nostru popular, transmise, de-a lungul secolelor, din generaţie în generaţie şi menite să binevestească naşterea Domnului.

În cele mai multe zone ale ţării, creştinii mai au un colindător: în Ajunul Crăciunului, preotul intră în casa fiecăruia din enoriaşii săi cu icoana şi troparul Naşterii Domnului.

A doua zi: haine de sărbătoare, toacă, clopote, slujba din biserică, cu luminatele ei cântări:

„Hristos Se naşte, măriţi-L!

Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!

Hristos pe pământ!

Înălţaţi-vă,

cântaţi Domnului tot pământul

şi cu veselie lăudaţi-L, popoare, că S-a preamărit! ”

Astfel, binecuvântaţi de Dumnezeu, creştinii se întorc la casele lor, în jurul mesei încărcate, cu membrii familiei laolaltă, şi nu rareori împreună cu neamurile şi prietenii.

Cu toate acestea, iubiţii mei, ea în nici un caz nu poate şi nu trebuie socotită în rândul aniversărilor obişnuite. În ordinea omenească, o aniversare nu este altceva decât sărbătorirea unui număr de ani de la data naşterii: se face o rugăciune de mulţumire, se aduc daruri, se petrece la o masă îmbelşugată şi se cântă: „Mulţi ani trăiască!” Un astfel de eveniment se poate petrece nu numai în familie, ci şi la scară naţională: întregul neam îşi cinsteşte oamenii de seamă care au trăit în vremile trecute: atâţi ani – mai ales la date rotunde – de la naşterea unui mare scriitor, a unui mare muzician, a unui mare artist sau om politic sau inventator sau erou naţional; în aceste cazuri, aniversarea se cheamă comemorare, fiind vorba de un om care nu mai este viu.

Dar în cazul Domnului Iisus? Oare nu ştim noi că El este Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi? Ştim şi mărturisim că El „S-a născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii”. Aceasta înseamnă că S-a născut mai înainte de facerea lumii şi, deci, mai înainte ca timpul să se fi născut, că nu a fost cândva un timp în care El să nu fi existat. Ne-o spune şi Sfântul Apostol Pavel: „El este mai înainte decât toate şi toate-ntru El se ţin împreună”. Şi, atunci, dacă naşterea cuiva este începutul unei vieţi, cum să aniversezi începutul Celui ce nu are început? Cum să socoteşti anii Celui ce nu are vârstă? Cum să numeri ceea ce nu poate fi numărat? Cum să cuprinzi în categoria timpului pe Cel ce este dincolo de timp?

Am spus toate acestea însă cu gândul de a vă feri de o ispită: aceea de a crede că sărbătorirea a Naşterea Mântuitorului s-ar reduce la un simplu an sau la un simplu moment istoric. E de trebuinţă – spre folosul nostru sufletesc – să-i facem gândului un popas mai la adânc şi să înţelegem evenimentul în toată plinătatea lui, cu tot ceea ce l-a precedat şi cu tot ceea ce îi urmează, adică din veşnicie până-n veşnicie, idee teologică pe care o străveche colindă maramureşană o rosteşte în numai două stihuri extraordinare: „Astăzi S-a născut Cel făr-de-nceput”.

Aşadar: Eternul Dumnezeu S-a hotărât să intre de-a dreptul în istorie, strâmtorându-Se la dimensiunea umană, numai de dragul unei făpturi pe care a creat-o, care L-a înfruntat şi pe care El o iubeşte într-o nesfârşită bunătate: omul. E prilejul de a-I arăta lui Dumnezeu că, măcar cât-de-cât, prin credinţa şi faptele noastre, suntem vrednici de iubirea şi jertfa Sa.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, iată, omenirea a intrat deja în secolul şi mileniul următor. Nu ştim ce vor aduce vremile viitoare, dar lumea de acum e prea neliniştită spre a nu ne oferi semne de îngrijorare: lupte care nu se mai termină, foame de putere, poftă de dominaţie, sete de bani, nemilă pentru aproapele, intoleranţă, violenţă, asuprire, sărăcie, mizerie, disperare, nesiguranţă, nestatornicie, lehamite, migraţii masive, slăbirea instinctului de conservare; pe lângă toate acestea, se pare că omul e pe cale de a-şi distruge propria-i planetă, aceea pe care Dumnezeu pentru el a făcut-o şi pe care i-a dăruit-o la vremea când era, toată, un rai. Marile ramuri creştine încearcă să refacă unitatea Bisericii lui Hristos, dar se strecoară unii care le abat din drum şi alţii care le fărâmiţează şi mai mult. Uneori se prefigurează, în contururi din ce în ce mai clare, Antihristul.

Toate acestea există; nu avem dreptul să ne facem că nu le vedem. Dar, tocmai de aceea, nu avem nici dreptul să dezarmăm. Or, arma biruinţei asupra răului din lume nu poate fi alta decât credinţa în Dumnezeu, aceea care face ca harul lui Dumnezeu să prisosească acolo unde s-a înmulţit păcatul, aceea care face ca speranţa să se nască atunci când nu mai e nici o speranţă, acea credinţă în stare să ne redea încrederea şi să ne taie drum prin imposibil.

Aşadar, vă îndemn să vă trăiţi credinţa în întregul ei: în întregul ei adevăr, în întreaga ei putere, în întreaga ei frumuseţe, în întreaga ei sfinţenie. Să vă fie ea în suflet ca un fagure de miere în care se regăsesc toate florile câmpului, ca o rază albă care cuprinde în sine toate culorile curcubeului. Să vă fie ea, credinţa, luminare şi bucurie şi să rodească-n viaţa voastră prin roada iubirii celei lucrătoare, care este fapta bună. Nu-i uitaţi pe săracii şi sărmanii lui Dumnezeu; nu-i uitaţi pe pruncii orfani sau părăsiţi; nu-i uitaţi pe bătrânii singuri; nu-i daţi uitării pe cei ce zac în suferinţă; nu-i ocoliţi pe copiii condamnaţi la moarte prin teribila SIDA, ci faceţi-i să simtă că şi pentru ei S-a arătat Domnul, că şi lor le surâde Sfânta Fecioară. Trăindu-vă astfel credinţa în plinătatea ei, bucuria Sărbătorilor voastre va fi deplină.

† BARTOLOMEU ANANIA