Profesorii din universităţi se înmulţesc de la an la an

Învăţământul românesc este plin de paradoxuri. Dacă în învăţământul preuniversitar este o lipsă acută de cadre didactice, inclusiv la creşe şi grădiniţe, în universităţi, numărul profesorilor s-a dublat.

Dacă în anul 1990, universităţile româneşti numărau 13.927 de cadre didactice, anul trecut numărul acestora urcase la 29.746 de persoane.

Cerc vicios

În momentul de faţă, în Cluj-Napoca sunt 3.862 de cadre universitare la 100.000 de studenţi, potrivit unei analize realizate de econtext.ro. În timp ce creşele şi grădiniţele se împuţinează din cauza lipsei cadrelor didactice, toţi mai mulţi educatori alegând să părăsească sistemul din cauza salariilor mici, numărul studenţilor creşte de la an la an şi în paralel şi numărul cadrelor didactice din învăţământul universitar.

Cauza principală ar fi Reforma de la Bologna, semnată de România în anul 1999, care obligă toate marile universităţi europene să se plieze pe un anumit sistem de învăţământ care vizează şi formarea cadrelor universitare. Dacă până în anul 1999 existau cadre didactice care puteau preda în universităţi fără titulatura oficială de profesori universitari (lectori, asistenţi), începând de la momentul Bologna absolut toţi au fost obligaţi să susţină teza de doctorat pentru a putea preda în sistemul universitar. În caz contrar, erau excluşi din sistem sau puteau preda doar la normă, cu ora, salariul unui astfel de profesor scăzând în consecinţă. Un alt neajuns era faptul că nu mai aveau carte de muncă, statul nu mai plătea CAS-ul şi nici fondul de pensie. Astfel, s-a ajuns la un număr „impresionant” de profesori universitari.

Caz concret

Marcel Pop, clujean de origine, predă de peste 20 de ani la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, secţia Design. Dacă până în anul 2000 era încadrat ca profesor universitar, fără să aibă la activ examenul de doctorat, imediat după această dată conducerea universităţii a desfiinţat postul respectiv şi l-au încadrat cadru didactic la plata cu ora. „M-am trezit brusc în situaţia ingrată în care, după atâta amar de muncă, mi-a fost schimbată încadrarea, am devenit brusc asistent. Nu mai aveam carte de muncă, apoi m-au anunţat că nu mai am plătită contribuţia la CAS şi nici la fondul de pensii. Mi s-a spus, ca şi la ceilalţi colegi ai mei, că dacă mai vreau să reiau vechea încadrare trebuie să îmi susţin teza de doctorat, ca să primesc titulatura de profesor universitar, pentru că altfel nu mai aveam voie să predau decât din postura de asistent, care iar era de neconceput, neexistând un alt profesor la catedra de Design. Aşa că am început să concep teza de doctorat, care a mai durat cinci ani până la definitivare. O altă lovitură a venit când am fost anunţat că mai şi trebuie să îmi plătesc singur tot procesul, cam 5.000 de euro. Ce era să fac? Aveam de ales între varianta de a rămâne pe drumuri şi varianta de a-mi susţine teza de doctorat. Am făcut-o şi pe asta, dar încă problema nu e rezolvată definitiv, în sensul în care mi s-a spus că mai durează până voi fi încadrat din nou pe postul vechi. Deci, acum sunt profesor universitar, cu toate gradele în regulă, cu o grămadă de certificate şi diplome, dar sunt tot la plata cu ora. La fel sunt mai mulţi colegi de ai mei, dar nu putem să facem nimic, decât să aşteptăm. Aşa că, pentru unii dintre noi alinierea la sistemul Bologna a însemnat mai mult bătaie de cap, degeaba. Pentru că şi cu doctorat şi fără, tot acolo suntem. Numai că acum apărem în acte profesori universitari”, a explicat Marcel Pop pentru Monitorul de Cluj.

Aşa s-a ajuns ca în ultimii 20 de ani numărul de „profesori universitari” să se dubleze, iar după cum arată faptele, procesul va continua fără ca nimeni cu capul pe umeri să încerce să îl oprească.