OPINIE. Din bube, mucegaiuri…

Altfel, s-ar putea să murim, nu știm dacă, nu știm câți, nu știm care. La atât s-a redus esența vieții noastre superglobalizate, megatehnologizate, gigadigitalizate, la această „rezoluție” au ajuns oamenii de știință-cercetători, biologi, virusologi, antropologi, psihologi, sociologi și alte tipuri de cvasi–ologi.

Cred că nicicând n-a fost lumea într-o dilema atât de mare și într-un impas atât de crunt, de tragic, de profund, de generalizat. Nici măcar la Războiul mondial, despre care știai că are un început și că trebuie să aibă un sfârșit. O năpastă mare a fost, nici vorbă, dar limitată, și în spațiu, și în timp. Acum „războiul” nu e între oameni (până una-alta), ci cu „fantomele” numite viruși, despre care nu știm de unde vin, de ce au apărut și încotro se duc, atunci când se vor duce, dacă se vor duce. Nu știm câte vieți vor fi curmate (se spune că nu e periculos, dar este), cât se va întinde (în timp și în spațiu), care ar putea să fie remediul. Căci medicii, de multe ori în contradictoriu, ridică din umeri, răpuși și ei sub asaltul inocent al unei „simple răceli”, trilioanele industriei farmaceutice globale/chinezești macină în gol, „inteligența colectivă” a miliarde de minți e în stare de șoc, iar politicienii (tocmai ei) și-au trecut peste instinct, dezarmați și ei, fiindcă nu aveau ce face. „Cedarea” s-a făcut în această ordine: penultimul Donald Trump, ultimul (parcă) Boris Johnson, tocmai „loazele” populismului antiglobalist, peste a căror voință n-au putut trece nici cea mai veche, nici mai puternică dintre democrațiile lumii, dar peste care trece coronavirusul în marș funebru.  

Tot pe geam, din bucătărie, între două seriale, oamenii nu văd nici alți oameni, nici mașini, că nu e nici țipenie pe stradă, ci văd, cu un pic de imaginație, cum „se duc pe copcă”, în canal, strânse cu atâta sârg, pricepere și pasiune, miliardele economiei mondiale, cu fiecare secundă, cu fiecare minut, cu fiecare oră de stat în casă. Și nu poate face nimeni nimic. Unii s-ar ruga, dar nu cred că va ține și le e rușine (deocamdată). La rugăciune, de obicei, ajung săracii, dar nu ăia „cu stânga” (care nu mai au mult și ajung la Marx). La apoplexie și suicid ar putea ajunge bogații globaliști, care nu mai așteaptă nimic, nici de la analiza fundamentală, nici de la „numerele lui Fibonacci”. Că lumea asta a ajuns să nu mai aibă niciun sens pentru nimeni. Literatura preferată pentru recluziune este George Orwell (1984) și Aldous Huxley (Minunata lume nouă), doi insulari englezi…

În ordinea (restrânsă) a acestor rânduri, ar trebui acum să încep/încerc să spun care sunt „bubele” acestei lumi și care sunt „rănile” acestei țări, ca totul să aibă sens. Dar n-o voi face, căci discuția e prea lungă, prea complicată, nu-s eu cel mai în măsură și, de fapt, nu duce la ceva util și precis. Am ajuns într-un moment în care fiecare e „analist” pe propria socoteală și trebuie să ia decizii esențiale pentru sine, pe propria știință și pe propria judecată. Pe de altă parte, pentru cine nu s-a săturat, există și o știință și o înțelepciune de împrumut. Căci din tihna bibliotecii, și nu din zbuciumul vieții, au apărut tot soiul de diagnosticieni (era să spun diagnosticologi), despre toate câte se petrec acum în lume, unii dintre ei „atentatori direcți”, și nu trebuie decât să-i citești și să-i citezi pentru a înțelege haosul. Unde au fost ei până acum și ce-au făcut asta e „o altă întrebare”.

Totuși, din acest haloimăs de probleme globale, european-unioniste și naționale, voi alege una singură (și din ea doar o parte), anume o „rană patriotică” ce supurează și care tinde să se deschidă tot mai mult, cu sârgul unora din interior și cu nepăsarea celor de afară. E vorba dacă România a ales bine când a ales calea europeană și dacă e folositor s-o păstreze pe mai departe. Nu-i de glumă, pentru că dacă în „epoca Dragnea” era un subiect politic de interes personal, acum, în pandemie de coronavirus, abandonul UE e „evaluat” în cercuri politice înalte și influente, cu motivația că balastul unui eșec e imputabil UE (eterogenității, birocrației și cleptocrației bruxelleze) și nicidecum României (mentalității populare, lăcomiei și trădării leadershipului politic autohton).

Acea categorie uită mereu cifrele (macroeconomice) și contextele (geopolitice) și își aduc aminte de un singur proverb românesc, acela care spune că „decât codaș în oraș, mai bine în satul tău fruntaș”. Care sat și care fruntaș? Dacă România n-ar fi membru al UE (așa codaș și marginal cum este), ar fi avut șansă (și-o mai are încă) de a fi, în ordine: „gubernie rusească”, „pașalâc turcesc” sau „provincie cu administrare chinezească”. În cel mai bun caz, anarhie. Cine vorbește despre „independența românească” și despre capacitatea noastră de a produce emancipare și prosperitate națională, cu un leadership „fanariot”, rapace și penal, e „stricat la cap”.

Experiența extremă și suferința, se spune, fie te distrug, fie te fac mai puternic și îți aduc claritate. Lumea întreagă, poporul nostru și fiecare dintre noi în parte avem nevoie de limpezime și solidaritate.