Omul şi înălţimile lui Dumnezeu (1)

Textul se alcătuieşte dintr-o întrebare şi un răspuns. Întrebarea: ,,Cine se va sui în muntele Domnului şi cine va locui în sfântul Său locaş?” Răspunsul: ,,Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, cel ce nu şi-a luat sufletul în deşert şi nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui său.”

Mai întâi, prin ,,muntele cel sfânt al Domnului” trebuie să înţelegem Sionul, înălţime în Ierusalim pe care era zidit Templul, aşadar Templul, casa lui Dumnezeu, locaşul Său cel sfânt care se găseşte sus, pe înălţime. Aceasta atunci, acum Biserica lui Dumnezeu. Muntele a fost întotdeauna socotit partea elevată a terenului, nu numai din punct de vedere geografic, topografic să zicem, ci şi din punct de vedere duhovnicesc. Să nu uităm că Dumnezeu i-a vorbit lui Moise din Muntele Sinai, să nu uităm că Mântuitorul Hristos S-a schimbat la faţă pe Muntele Taborului şi să nu uităm că-n amintirea acestui fapt cele mai multe schituri din ţara noastră care se găsesc pe înălţimi poartă hramul ,,Schimbării la faţă”.

Există un text, tot în Sfânta Scriptură: ,,La munte, suflete să ne ridicăm”. De aceea călugării au preferat întotdeauna înălţimile, părţile muntoase pentru mănăstirile lor şi de aceea cea mai puternică aşezare mănăstirească din lume se găseşte în Muntele Athos, care a fost supranumit şi ,,Grădina Maicii Domnului”, pentru că mănăstirile de acolo se găsesc sub patronajul Sfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu. Aşadar, muntele Domnului poate fi privit drept Biserica lui Dumnezeu, locaşul de închinare, dar şi partea duhovnicească cea mai elevată către care noi năzuim şi în care trebuie să ajungem.

A ajunge în Biserica lui Dumnezeu însemnează ,,a urca” sau ,,a te urca”, însemnează un urcuş care este mai întâi cel lăuntric. Ca să ajungi în casa lui Dumnezeu trebuie să treci mai întâi prin botez, trebuie să treci prin mirungere, dar mai cu seamă să treci prin purificarea pe care o presupune orice urcuş, purificare care se obţine prin osteneală, prin perseverenţă, prin foarte multă răbdare şi prin foarte multă nădejde. Urcuşul nu este un drum lin, nu este o cale rectiliniară, urcuşul poate fi sinuos, ca pe orice munte. Urcuşul presupune poticniri, presupune căderi, dar câte poticniri şi căderi tot atâtea ridicări. Dacă ai disperat şi ţi se pare că nu poţi să mai ajungi la ţintă, atunci eşti un om pierdut. Nu este important atunci când urci că ai să cazi, important este să te ridici şi să te poţi ridica, aşa după cum în parabola fiului risipitor nu este important faptul că fiul şi-a părăsit tatăl, important este că a avut tăria să se întoarcă. De aceea, niciodată să nu deznădăjduiţi atunci când vi se întâmplă căderi în viaţa voastră, în urcuşul vostru duhovnicesc. Acestea sunt aproape inerente firii omeneşti. Pentru aceasta avem la îndemână o carte extraordinară care se numeşte ,,Pateric” şi în care, în modul cel mai realist se arată drumurile călugărilor celor mai îmbunătăţiţi, care înainte de a ajunge pe culmi au avut parte şi de căderi, din care însă au avut tăria să se ridice. Aşa se ajunge în locaşul cel sfânt al Domnului care se găseşte pe înălţimea Lui, pe muntele Lui, în prospeţimea aerului şi cât mai aproape de Dumnezeu. A ajunge în locaşul Domnului însemnează nu doar a poposi acolo, însemnează şi a locui, a te aşeza în el, a te sălăşlui într-însul, a rămâne permanent.

Primul verb implicat în acest text este acela de urcuş: ,,a se sui” - ,,Cine se va sui în muntele Domnului?” Şi al doilea este ,,a locui” - ,,Şi cine va locui în locaşul cel sfânt al Său?” sau ,,în sfântul Său locaş?”, însemnează a-ţi asuma o stare de permanenţă. În Biserica lui Dumnezeu nu eşti un simplu trecător, un simplu vizitator. Eu vorbesc de Biserica duhovnicească, nevăzută. În biserica aceasta ca locaş de închinăciune, da, poţi fi. Vii într-o zi de lucru, în drum către serviciu sau de la serviciu, în drum către şcoală sau de la şcoală, intri în biserică pentru câteva minute, te închini, spui o rugăciune, eventual aprinzi o lumânare şi pleci în drumul tău. Dar, de fapt, tu ai biserica în tine însuţi pentru că te-ai aşezat într-însa şi o porţi în tine, aşa cum melcul îşi poartă cochilia. De aceea Antim Ivireanul şi-a pus în emblema sa de la mănăstirea pe care a ctitorit-o în Bucureşti, această imagine a melcului care-şi poartă cochilia, dar care-şi ţine ochii din vârful celor două corniţe ridicaţi în sus, către o stea, steaua la care năzuieşte. Aşa este creştinul: el, pe de o parte, se găseşte în Biserică, iar pe de altă parte duce cu sine Biserica pentru că ele se întrepătrund. E un fel de a zice că intri şi ieşi din biserică – aceasta în ordinea materială a lucrurilor – dar de îndată ce, prin Botez, ai intrat în Biserica lui Dumnezeu, trebuie să rămâi într-însa până la moarte. Pentru că Biserica nu este altceva decât anticamera vieţii veşnice. Cine rămâne în locaşul cel sfânt al Domnului? Cel care hotărăşte să-I slujească, începând cu preotul – preotul este permanenţa adevărată în înţelesul pur al cuvântului – în locaşul cel sfânt al Domnului. Dar nu numai preotul ci şi diaconul, slujitorii imediaţi ai bisericii, cântăreţii, coriştii şi credincioşii, laolaltă. Vreau să vă atrag atenţia, prin repetiţie, un adevărat creştin nu este un trecător prin Biserica lui Dumnezeu, un simplu turist. El este cel care s-a instalat – şi s-a instalat pe dinăuntru, duhovniceşte – în această Biserică, dar pentru aceasta trebuie să fie vrednic.

Şi reluând primele două stihuri din verset, trebuie să reformulez altfel: cine este vrednic să se suie în muntele Domnului şi, deci, cine este vrednic să locuiască în sfântul Său locaş? Aşa trebuie să citim textul, pentru ca să ajungem la răspuns. Vrednicia o are cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima. Se poate spune şi altfel: cel ce are mâinile curate, mâinile nevinovate şi inima curată. A avea mâinile nevinovate însemnează, mai întâi, a le avea cruţate de vărsarea de sânge. Să nu uităm că aceste cuvinte sunt scrise de psalmistul psalmistul David, care şi-a reproşat uciderea lui Urie, fapt pentru care a scris în special cunoscutul şi preacunoscutul şi multpreţiosul Psalm 50: ,,Miluieşte-mă, Dumnezeule, izbăveşte-mă de vina sângelui”. Aşadar, mai înâi, să nu ai asupra ta o crimă pe care n-ai ispăşit-o, dar să nu ai asupra ta nici un fel de lovire, nici un fel de palme pe care să le fi dat aproapelui tău. Mâinile tale să fi fost folosite numai pentru ceea ce este bun pentru muncă, pentru închinare, pentru slujire. Pentru curăţia inimii aproape nu este nevoie să insist, pentru că expresia este extrem de transparentă. A avea inima curată nu însemnează a avea inima acestui copil care şedea lângă mine şi care, din când în când, simţea nevoia să meargă şi el cum a văzut pe cei bătrâni să îngenunche la icoană şi să i se închine. Pesemne că spune el, din când în când, o rugăciune pe care a învăţat-o acasă. El are inima curată, el gândeşte frumos şi spune ceea ce gândeşte frumos. Aceasta este foarte important, iubiţii mei, să ai inima curată, să nu fi duplicitar, să nu fi dedublat. Aici, voi cei mai tineri, sunteţi scutiţi de această rămăşiţă a vremilor trecute, dar cei mai vârstnici încă se mai resimt de dedublare sau de duplicitate. Regimul comunist, care a instaurat frica în oameni, i-a învăţat pe cetăţeni ca încă de copii să gândească una şi să vorbească alta, să se dedubleze, să-şi împrumute o mască; una să vorbească în familie şi alta să vorbească la serviciu sau în societate. Chiar copiii erau într-un fel învăţaţi în familie, dar la şcoală trebuia să spună altfel decât învăţaseră în familie. Aceasta costă foarte mult, să ştiţi, şi este una din racilele, nu doar ale societăţii noastre ci ale fiecărui individ în parte. Iar eu nu voi înceta niciodată, atâta vreme cât va fi această generaţie a mea şi generaţia de sub mine, să fac apel la redresarea personalităţii integrale a omului, în curăţia inimii lui. A avea inimă curată, repet, însemnează a avea o unitate a ta spirituală, de a fi acelaşi în intimitate şi acelaşi în societate, respectând, fără îndoială, unele convenţii inerente vieţii sociale, dar, în general, a fi cinstit faţă de tine însuţi şi faţă de alţii. Însemnează a nu nutri gânduri ascunse, iar aceasta se completează cu versetul ultim: ,,Cel ce nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui său”, cel care a lepădat de la el minciuna sub orice formă. A te jura cu vicleşug însemnează iarăşi a fi dedublat: una a avea în gând, un scop care este numai al tău, şi declarând eventual prin jurământ un alt scop pe care trebuie să-l ştie cel căruia i te juri. Dacă ,,a nu fi curat cu inima” este o problemă care în mare măsură te priveşte pe tine, partea ceastalaltă ,,a te jura cu vicleşug aproapelui tău”, a-l înşela, cu alte cuvinte a-l minţi, este o problemă care ridică relaţia ta cu societatea, cu semenul tău, cu semenii tăi. Ori, a fi corect în societate este foarte important.

† BARTOLOMEU ANANIA