OPINIE Semnul egalității

De câteva zile, mi-am pierdut aceste certitudini (sper să nu-mi pierd și încrederea) și-mi vine greu să înțeleg și să accept nivelul precar al vieții publice din România și al percepției acesteia în rândul propriilor cetățeni.

Constat că sunt tot mai puțini aceia care au încredere în democrație ca sistem politic, ca tip de orânduire socială (deși nu există ceva mai bun în istorie), iar asta se vede în participarea la vot (tot mai scăzută), în modul de implicare, asumare și responsabilizare a fiecăruia raportat la viața comunitară. Gen: „nu mă bag, nu mă implic, nu-i treaba mea, nu se poate, să facă alții, mă abțin, plec”.

Observ o calitate tot mai slabă (în timp) a partidelor politice (ca vehicule ale reprezentativității) și a oamenilor politici (ca vehicule ale credibilității). Cu două observații: 1. Totuși, chiar dacă scăzută și în scădere, calitatea (partidelor și a politicienilor) nu este aceeași pentru toți, oricât de mare ar fi efortul de egalizare și de convingere asupra acestui lucru; 2. Există, deocamdată, doar semne de schimbare și înnoire a partidelor și a compoziției acestora (confirmate parțial, neconfirmate sau eșuate).

Vrem, nu vrem (ne place, nu ne place), democrația este un joc, cu „actori”, reguli și miză („decât” că jucătorii suntem noi toți, iar miza este viața noastră, siguranța noastră, bunăstarea noastră). Constatăm deci o apetență tot mai scăzută pentru acceptarea regulilor și pentru respectarea lor în societatea noastră. Mai mult, s-a ajuns până la sfidarea acestora. De pildă, în viața noastră publică, respectul pentru muncă, pentru merit, pentru strădanie sau rezultate a fost călcat în picioare; bunul simț, corectitudinea, fair play-ul au fost eliminate strident, ritualic, oficial; regulile jocului politic (alternanța putere/opoziție) nu (mai) sunt respectate, la noi, de la putere se pleacă „prin împușcare” (cândva), prin „întemnițare” (nu demult), prin „pârjolire și prăpăd în urma” acum (și nu știm ce ne așteaptă).

Ca studiu de caz, ultima guvernare  pesedistă (cea mai slabă din istorie și, probabil, ultima) s-a evidențiat tocmai prin încălcarea regulilor: sfidarea interesului comun (în favoarea celui personal); acțiuni în răspărul legilor economice și ale fiscalității, abuzarea Constituției țării (așa imperfectă cum este); schimbarea (în interes personal) a regulilor de funcționare ale justiției; încălcarea convențiilor internaționale asumate de statul român; ignorarea intereselor strategice ale țării și a celor de siguranță și securitate personală ale cetățenilor; subminarea/reducerea prerogativelor adversarului etc.. Într-un cuvânt, statul de drept. Culmea, cea care a girat toate aceste derapaje democratice (Viorica Dăncilă ca premier) invocă reguli și „joc democratic corect” din partea celui care (măcar) s-a străduit să le conserve, iar corul amnezic o aprobă. Posibilitatea acum de „a da năvală” peste contracandidatul tău la o întâlnire (dezbatere) unde n-ai fost invitat (ba chiar refuzat) devine una reală. La încălcarea acestei reguli nu se gândise nimeni până acum.

În fine, peste toate aceste mari deficiențe de fond (pentru care ar trebui să căutăm soluții cu prioritate), se prăvălește acum (în campania pentru turul al doilea al prezidențialelor) această fervoare de a pune semnul egalității între noi toți. Putem accepta că suntem (mai) de stânga sau (mai) de dreapta, putem accepta că suntem mai deștepți sau mai puțin inteligenți, dar nu putem accepta că suntem toți proști în mod egal numai pentru a face acceptabilă candidatura pentru cea mai mare funcție în stat a cuiva complet nepotrivit și ajuns acolo conjuctural.

Impregnarea semnului egalității între cei doi candidați la președinție (nefiind cazul) și, până la urmă, între noi (fiind cazul, cu atât mai puțin) a devenit cea mai mare miză și unica a acestei campanii electorale. Cei care au gândit-o ca strategie politică, au făcut-o ca gest de continuitate, dar și din disperare, ca ultimă soluție, cei care au acceptat-o sunt corul inocenților și oportuniștilor de partid, cei care au preluat-o sunt „idioții utili”, așa cum am fost mulți dintre noi în această pseudo-campanie electorală. Adică aceia care cred în jocul democratic, în reguli, în corectitudine, în merit și fair play, puși să joace cu „bandiți calificați”, paiațe politice și mediocri interesați.

Alegerea este de fapt între „simțul egalității” și „simțul dreptății” (dacă nu cumva cel al ridicolului). Eu mi-am însușit de la tata (cel mai important pedagog) „spiritul dreptății” (al meritului, al corectitudinii, al justeții) și nu pot judeca altfel. Diferențele dintre oameni sunt atât de mari, încât acceptăm egalitatea doar în fața legii și a drepturilor elementare. În rest, totul (și inteligența și prostia) ne diferențiază substanțial.

Pe scurt:

Nu e de acceptat semnul egalității între Klaus Iohannis și Viorica Dăncilă, oricâte argumente s-ar aduce.

Nu e de acceptat semnul egalității între partide (mari sau mici, noi sau vechi), oricât de mult ar vrea cineva.

Nu e de acceptat semnul egalității între noi (cetățeni absenți sau votanți implicați), oricât de mult i-ar conveni cuiva.

Votul, asumarea, implicarea, informarea, înțelegerea pun chiar semnul diferențierii.