Dinamica mântuirii

Cel mai mare pelerinaj din ţară: numărul închinătorilor a depăşit o sută douăzeci de mii.

Vin în pâlcuri, în şiruri şi’n valuri, din toate părţile Ardealului şi de dincolo de munţi, asemenea păsărilor migratoare ce se’ntorc primăvara la cuiburi. Aici, la mânăstire, însă, au un singur cuib: icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cea zugrăvită în 1681 de popa Luca din Iclod, aşa cum poate fi văzută şi cinstită pe tâmpla altarului, sau, noaptea, în procesiunea dimprejurul bisericii, când se cântă şi Prohodul Preasfintei. E un cuib al aripelor deschise’n văzduhul transilvan, larg‑ocrotitor şi mult‑cuprinzător, sub care vin să se sfinţească cei ce caută sfinţenia. Dreptmăritorii creştini n’au uitat nici bisericuţa bătrână, cea durată din bârne în 1557 şi care a adăpostit la’nceputuri icoana; e cutremurător să‑i vezi cum îi fac înconjurul pe genunchi şi coate, de trei ori, cu o răbdare pe care numai îngerii o pot avea, şi cei asemenea lor.

De fapt, hramul începe cu o zi, două şi chiar trei înainte, când primele grupuri de pelerini îşi lasă autocarele într’o poiană anume şi se înşiruie pe drumul ce străbate satul Nicula, cel vestit odinioară pentru meşteşugul ţărănesc al icoanelor pe sticlă. Drum de ţară, anevoios, cu pulberi şi pietrişuri, pe care‑l străbat, de‑a valma, şi cei veniţi cu trenul sau cu automobilul, şi cei ce‑au călătorit pe jos vreme de trei zile, de‑acolo, de prin satele lor, cu tălpile băşicate’n poteci: e jertfa lor cea de bunăvoie, o dată cu postul şi rugăciunea. Nu puţine sunt cetele parohiale, cu preoţii’n frunte, cu prapori şi cruci cu ştergare, dar mai ales cu imnurile pe care le cântă de‑a lungul drumului, în negrăita fervoare a actului religios autentic.

Tot jertfă e şi privegherea din noaptea de 14 spre 15. Practic, în noaptea aceasta nu se doarme. Uriaşa colină dintre poala pădurii şi poala bisericii e o mare de lumânări aprinse, ca şi cum cerul s’ar fi pogorât în iarbă cu tot universul său de stele. De la ultimele ecouri ale Vecerniei şi până la Acatistul Adormirii, spre dimineaţă, totul e văpaie şi cântec. Preoţii, la altar, se rânduiesc în schimburi; pelerinii rămân aceiaşi, anonimi în spatele făcliilor. În răstimpul dintre două slujbe îşi cântă viersurile lor de acasă, populare, nepretenţioase, neşlefuite, dar tocmai prin aceasta pătrunse de farmecul adevărului lăuntric. Prin ele se rosteşte nu numai evlavia, dar şi acea familiaritate umano‑divină specifică ortodoxiei româneşti în relaţie cu „Dumnezeu drăguţul, pupa‑i‑aş tălpile”. Dacă limbajul liturgic vorbeşte de Maica Domnului ca de „Împărăteasa cerului şi a pământului”, dacă o inscripţie cu iz occidental o invocă pe „Regina Păcii”, pelerinii de la Nicula cântă’n miez de noapte:

„Am venit, Măicuţă,

Să ne mai vedem...”

Este expresia pe care ţăranul român o foloseşte atunci când se abate pe la rude: să ne mai vedem, să mai ştim unii de alţii, să aflăm ce mai facem, să ne mai spunem păsurile... Aici, la Nicula, transcendentul coboară, în timp ce umanul se înalţă, amândouă văzduhurile întâlnindu‑se pe undeva, pe la mijloc. În drumul spre mânăstire se urcă, dar şi icoana Maicii Domnului se dă jos din maiestatea tâmplei şi li se îmbie închinătorilor în dreptul uşilor împărăteşti, întâmpinându‑i. Ce poate fi mai cald şi mai învăluitor decât sentimentul că Ea, Împărăteasa, îţi este în acelaşi timp şi Măicuţă?...

Hramul de la Nicula e foarte spectaculos, dar dacă s’ar mărgini la aceasta, n’ar depăşi dimensiunile şi semnificaţia unei serbări, fie ea oricât de frumoasă, cum ar fi cea de pe muntele Găina. Puterea lui e pe dinlăuntru. Timp de câteva zile şi nopţi, peste patruzeci de duhovnici stau la îndemâna pelerinilor; aproape treizeci de mii de credincioşi se mărturisesc şi se cuminecă. Liturghia acestora începe la 4 dimineaţa, în biserica cea mare, şi se termină cu puţin înainte de 9, când pe altarul de vară începe marea Liturghie arhierească. Întâlnirea cu Maica Domnului se desăvârşeşte prin întâlnirea cu Domnul Însuşi, în ipostaza Lui euharistică.

În drumul spre Nicula se urcă. Vai, în veac, de cei ce merg de‑a’ndoaselea! Şi nu‑i fericim pe cei ce se roagă pe‑de‑lături.

† Bartolomeu ANANIA