OPINIE Agresiunea naște violență

Din păcate, într-un chip cu totul neobișnuit (dar specific), fără sens (major) și fără justificare (la scară națională), agresiunea vine din interior, e insidioasă, disimulată și cumulativă și nu (prea) există mijloace de-a scăpa de ea. Vine din interese personale (și de grup), are „acoperire democratică”, reverberează diferit în societate și creează o stare de tensiune, de confuzie și de ruptură.. E o stare de „răzmeriță”, de „revoluție”.

Negreșit și pretutindeni, agresiunea naște agresiune.

În urmă cu un an, ne aflam în plină campanie electorală a parlamentarelor, iar asaltul venea sub forma populismului și naționalismului. În viziunea partidului ce avea să câștige zdrobitor alegerile (PSD), pe de-o parte, țara era plină de „dușmani” (imaginari, nevăzuți), cei mai mulți sub formă de „soroșiști”, și trebuia „apărată”. Pe de altă parte, prin țară au început să umble „câinii cu colaci în coadă”, sub forma promisiunilor electorale nebunești (imposibil de pus în practică). La această ofensivă, în lipsa unui suport și a unei alternative (mai solide), românii (majoritar) au înghițit în sec și au răspuns „mioritic”, acceptând și absentând (de la vot). Însă era doar începutul ofensivei. Conducerea penală a partidului câștigător a continuat exercitarea actelor de violență asupra mulțimii printr-un triplu atentat, încercând să impună (prin Sevil Shhaideh) un premier musulman (într-o țară majoritar ortodoxă), un premier femeie (pe un teren încă nepregătit) și un premier „slugă” personală (fără anvergura, expertiza și autoritatea cerute) a lui Liviu Dragnea.

Eșecul încercării n-a contat deloc, iar Sorin Grindeanu a fost doar a variantă ameliorată (acceptabilă) a acelorași intenții agresive ascunse. A urmat povestea atentatului numit „Ordonanța 13” și a șirului de abuzuri la vedere, stopate, ca prin minune, de niște proteste populare nemaivăzute vreodată în România, petrecute, iarăși uimitor, fără cea mai mica urmă de ripostă violentă. Nici asta n-a fost de ajuns.

 Din nou fără motiv și fără justificare, liniștea țării a fost violată de răsturnarea lui Sorin Grindeanu  (pentru nesupunere), cu „tăierea” intempestivă a guvernării, cu sacrilegiul moțiunii de cenzură și cu incursiunea numită „schimbarea de guvern”. A urmat o nouă incitare prin instalarea noului premier Mihai Tudose, „provocator” prin înfățișare/atitudine, umor bășcălios și prin (aparentă sau reală?) incompetență. Cu acompaniamentul presei complice (sau celei vegetative), s-au succedat raiduri asupra justiției (a cărei supunere era obiectivul central), cu episoade numite „lupta împotriva binomului”, „eliminarea lui Kovesi” sau „statul paralel”, pe cât de incisive, pe atât de confuze și greu de înțeles. În avangarda unei „armate” conduse aprig din spate de Liviu Dragnea și de Călin Popescu Tăriceanu (dând senzația că n-au niciun amestec), se lovea din toate părțile, fie cu floreta (Tudorel Toader), fie cu barda (Eugen Nicolicea), fie cu bolovanii (Florin Iordache, Șerban Nicolae).

Atunci când terenul de bătălie numit justiție era uitat, se isca câte-o năvală pe tărâm fiscal (ca să-i atingă pe toți), unde ba creștea una și scădea alta, ba apărea câte-o invenție, de genul „impozit pe gospodărie”, uitate și abandonate fără nicio explicație. Subiectul trecerii contribuțiilor sociale de la angajator la angajat a stat ca o „sabie a lui Damocles” deasupra capului tuturor (înainte de a cădea), nejustificată, neexplicată, nenecesară, cu efecte neluate în considerare. Ofensiva creșterii salariilor (care de fapt scădeau) a fost dată în seamă ministrului Olguța Vasilescu, un fel de mostră a incompetenței agresive, suficiente, inconștiente, iresponsabile.

Însă atacul principal și decisiv s-a produs tot în justiție, în încercarea liderilor coaliției de  guvernare de a-și scăpa pielea, plănuită ca un complot și luând forma unei congestii, prin ocuparea tuturor capilarelor decizionale ale statului. Legile justiției (un fel de cheie a guvernării) au început să circule periculos și cu forme variabile (în funcție de interesul de moment) pe trasee între culoarele și birourile Ministerului Justiției, Guvernului, Parlamentului. Nici acum și, probabil, nimeni nu cunoaște forma finală a acestor legi, incertitudinea și schimbarea sunt cuvintele de ordine, voind a fi impuse în pofida oricărei opoziții, privite ca un cadou pentru unii și ca o pedeapsă pentru alții. Această agresivitate (la sfârșit de proces și la final de an) nu putea să nu producă urmări.

În linia începută acum un an, decizia primarului Gabriela Firea de a ocupa „piața protestelor” cu un târg de Sărbători e (tot) un gest de afront, de intimidare, de violență simbolică. Iar de la agresiunea simbolică la cea reală nu mai era decât un pas. Toată lumea a văzut asta, a înțeles și a spus asta. 

Această escaladare fără sfârșit nu mai poate continua fără urmări. S-a văzut deja.

Două concluzii scurte: 1. e o iluzie că violența va folosi cuiva; 2. agresivitatea poate dispărea subit prin (auto)eliminarea sursei primare.