Mărturia unui locuitor de la Pata Rât. Linda Greta: „Autoritățile trebuie să investească în oameni, nu doar în parcări sau în festivaluri de fițe”

Linda Claudia Greta este membră în Asociația Comunitară a Membrilor din Coaste. Ea și încă o mână de persoane au format această asociație după ce, în 17 decembrie 2010 au fost evacuați din casele lor pe timp de iarnă. Atunci au considerat că este timpul să se grupeze, să își ceară drepturile, pentru a nu își petrece întreaga viață lângă o groapă de gunoi. Linda are puțin peste 30 de ani, patru copii în grijă și cu toate acestea are timp să se implice în orice proiect care are ca scop aducerea cu un pas mai aproape de civilizație a comunităților de la Pata Rât. Acum, nu își dorește decât ca primarul municipiului Cluj-Napoca să își facă timp pentru ei.

„Am locuit acolo până acum 2 luni când, în urma proiectului Pata-Cluj am primit o locuință lângă autorgară. Dar au rămas foarte multe familii în urmă. Mă refer la comunitatea noastră, plus celelalte trei comunități: Cantonului, Dallas și Rampă. Trebuie să ne gândim și la ei. Acolo sunt în jur de 2000 de persoane”, a spus Linda.

Exilul de la Pata Rât

Femeia povestește chinurile prin care sute de oameni au trecut, în timp ce îl mai șterge pe obraz pe Marcu, băiatul ei cel mai mic. Are patru de toți. Pentru ceilalți trei, muncește din greu. Să îi poată ține în școală. În urmă cu șapte ani, locuitorii de pe strada Coastei, din cetățeni ai Clujului, au ajuns oamenii invizibili ai societății. Exilați să trăiască la Pata Rât în condiții greu de imaginat, au continuat să muncească, să meargă la școală, să trăiască cu speranța că într-o zi, gunoaiele vor rămâne doar o amintire. Linda a reușit să primească o locuință decentă, după ani de stat la cozi și sute de adeverințe completate, după nervi și lacrimi. Însă nu îi poate lăsa în urmă pe cei care au rămas la Pata Rât, inhalând fumul nociv, ori de câte ori gunoaiele iau foc.

„La început când ne-am mutat nu am avut nici apă în casă. Eram strâmtorați, stăteam 11 persoane într-o cameră de 16 metri pătrați. Condițiile mi le-am făcut eu. Pe parcurs mi-am mai construit o cameră, baie în casă, să nu folosesc la comun cu vecinii mei și mi-am tras apă în casă, cu canalizare, electricitate. Mi-am și făcut o curte cât de cât, să am câteva condiții atâta timp cât stăm acolo. Pe lângă asta aerul nu se putea respira, copiii s-au îmbolnăvit. Am suferit 7 ani de zile, am luptat să scap de acolo, dar trebuie să ne gândim și la cei care nu au scăpat. Mie mi-ar fi ușor acum să merg la noua mea casă, am apă caldă, am toate condițiile, dar nu am putut”, a mărturisit femeia.

Semnalul de alarmă

Incendiul care a avut loc vineri seară pe strada Cantonului a fost un semnal de alarmă. Linda a privit neputincioasă cum oameni dragi ei, oameni ai comunității din care face parte au rămas fără un acoperiș deasupra capului, în prag de iarnă. Proiectele și ajutorul ONG-urilor nu sunt suficiente. Vocea comunității trebuie auzită de cel care ar trebui să aibă grijă în mod egal de locuitorii orașului pe care îi conduce, de primarul Emil Boc.

„Am văzut incendiul de pe Cantonului. Am plâns de nu am știut de mine. M-am simțit atât de neputincioasă, ca un om bolnav care nu poate să facă nimic. Autoritățile trebuie să investească în oameni, nu doar în parcări sau în festivaluri de fițe. Trebuie să se gândească și la clasa de jos. Nici un om nu merită să trăiască în condițiile alea, să doarmă cu șobolani în casă, cu gândaci, printre mizerii. Este nevoie de locuințe pentru persoanele din Pata Rât!”, a explicat Linda.

Din 2010 până acum, spune Linda, primarul Emil Boc nu a călcat niciodată în mocirla cu care se confruntă comunitățile de romi de la periferia orașului. Reprezentanții Asociației Comunitare a Membrilor din Coaste au cerut nenumărate întâlniri cu edilul, însă au fost refuzați.