FOTO Grozavul domn Grozăvescu: „al doilea Caruso”, împătimit de „U”, purtat cu birja trasă de studenţi

Vocea unică a tenorului Traian Grozăvescu a făcut înconjorul Europei şi a fascinat în anii ‘20 ai secolului XX veritabile centre ale muzicii precum Viena şi Berlin. Artistul care a debutat la Opera din Cluj era atât de iubit în oraş încât studenţii au deshămat o birjă şi au tras-o ei înşişi câteva sute de metri, doar pentru a-l auzi cântând.

„Când fost înrolat în armată se zice că se opreau şi îl ascultau inclusiv cei din tabăra opusă, având o voce fenomenală. Era cam boem, exista o povestire că pentru o halbă de bere îţi oferea un do acut (o notă înaltă, n.red.), aflat pe a doua a portativului. Faima lui a existat din primul moment, de la primul spectacol, chiar înainte de a fi solist, toţi l-au auzit şi l-au remarcat. Avea o voce cu o întindere extraordinară spre acut, de o calitate și claritate deosebite, cu armonicele care îi dau bogăție, cu totul și cu totul specială. Să ajungi, după Cluj, direct la Viena nu se prea întâmpla nici atunci și nu se întâmplă nici acum, povestea lui rămâne unică în istoria muzicii din România”, a relatat pentru Monitorul de Cluj profesorul Bujor Dânșoreanu, care a predat cursul de „Istoria muzicii” la Academia Gheorghe Dima din Cluj.

Cărat cu o birjă, de studenţi

Traian Grozăvescu (1895 - 1927) a fost solist al Operei Române din Cluj, unde a început mai întâi ca membru al Corului, între 1920 – 1923, după care ajunge prim-solist la Opera Populară din Viena și la Opera de Stat din “capitala muzicii”, fiind privit ca un “al doilea Caruso”. Concedierea lui de la Opera din Cluj în 1923, din cauza refuzului de a cânta în două spectacole în aceeaşi seară, a iscat numeroase polemici, dar artistul a rămas la fel de iubit în oraşul unde a debutat pe scenă.

În cartea sa „Fragmentarium clujean”, apărută în 1987 la Dacia, scriitorul Horia Stanca notează că Traian Grozăvescu revenise la Cluj de la Viena (unde debutase fulminant), „să se răzbune pe Dimitrie-Popovici Bayeruth, care îl dăduse afară de la Opera Română pentru lipsa lui cronică de disciplină. Pe Grozăvescu l-au adus acolo (la statuia Lupoaicei, aflată în Piaţa Unirii atunci, n.red.) cu o birjă deshămată, trasă de studenţi ca să îl audă cum cântă. Intimii tenorului pretindeau că altădată lansa pe scara de la Lupoaică un ‘do de sus’, pentru o halbă de bere. Acum nu-l mai dădea nici pentru întreaga operă”.

Povestirea cu birja trasă de studenţi, petrecută în vara lui 1923, la doar câteva luni după ce a fost dat afară, este confirmată şi în monografia dedicată lui Traian Grozăvescu (Editura Muziccală a Uniunii Compozitorilor din R.S. România, Bucureşti, 1965), la care a contribuit şi fiica solistului, Mira Grozăvescu, alături de I. Voledi: „A rămas de pomină acea întâmplare petrecută la Cluj, când studenţii, aşteptându-l la ieşirea de la Teatrul Maghiar, după concert i-au deshămat caii de la birjă şi au tras ei trăsura până în faţa Operei Române, strigând: ‘În acest oraş ţi-e locul, aici să ne cânţi! Orice s-ar întâmpla, al nostru ai rămas!’ Era mai mult decât mărturisirea unei neţărmurite simpatii. Prin gestul său, studenţimea clujeană îşi exprima o dată mai mult dezaprobarea faţă de nedreapta sentinţă căreia i-a urmat exilul artistului... Rana era încă proaspătă... ‘Vreau să uit trecutul!’, îi va răspunde câteva ore mai târziu unui gazetar care încercase să scormonească această rană. 'Şi vreau să-l uit pentru că prezentul e destul de frumos… Cei care şi-au închipuit că-mi fac un rău, căutând să mă distrugă pe căi piezişe, fără voia lor mi-au făcut un mare bine…'”, releatează autorii cărţii.

„Au venit?”

Horia Stanca exemplifică boemia lui Grozăvescu prin prisma unui episod în care, înscris în anii ’20 la Conservatorul din Cluj, tenorul obişnuia să lipsească de la o parte din cursuri, iar compozitorul Gheorghe Dima, al cărui nume îl poartă astăzi Acaemia de Muzică, se dovedea intransigent: “Dima, acum bătrân, nu mai avea răbdarea pedagogică pentru lecţii individuale şi îşi rezervase ansamblul de cor mixt la care nu îngăduia însă absenţe. Făcea catalogul la fiecare repetiţie. Boem în toate, Grozăvescu absenta de obicei. Cînd Dima ajungea la numele lui şi nu primea răspunsul cuvenit, bătrânul maestru întreba în formula pluralului bătrânesc: ‘Au venit?’ ‘N-au venit!’, răspundea clasa în cor. Dar nimeni nu îndrăznea să rîdă”.

Boem şi fan al lui „U”

Cel alintat Ciutca a fost totodată şi un microbist, fan al echipei de fotbal „U” Cluj, după cum subliniază profesorul de istorie Alexandru Bogosavlievici, potrivit căruia artistul a fost prieten al cunoscutului fotbalist al lui “U” și al naționalei, Aurel Guga. Echipa „şepcilor roşii” a fost înfiinţată în 1919, aproape concomitent cu sosirea lui Grozăvescu la Cluj. Autorii monografiei sale amintesc un episod hazliu, ca o completare la caracterizarea pe care i-o făceau aproape cvasi-unanim contemporanii, de ‘un mare boem, care avea oroare de tot ceea ce înseamnă reglementare şi viaţă animată de norme şi obligaţii’: “Iubitor de petreceri, adeseori păgubitoare, ca orice lugojean autentic, Ciutca avea şi o altă mare pasiune: fotbalul... ‘Precursor’ al miilor de suporteri de pe stadioanele din zilele noastre, Traian Grozăvescu a rămas până la moarte un credincios al ‘balonului rotund’, iar în anii săi de glorie (când a cântat la Viena, n.red.), un ‘mecena’ al lui F.C. Rapid Viena. A rămas de pomină întâmplarea cu baraca ştrandului din Cluj pe care, cocoşându-se ca să privească mai bine un meci în care juca echipa lui favorită (‘U’ Cluj, n.red.), a dărâmat-o sub greutatea corpului, dar mai ales impulsul marelui său entuziasm sportiv!”, arată autorii monografiei.

Remarcat

Datorită calităţilor sale vocale, lui Traian Grozăvescu i s-a întrevăzut un destin artistic de excepţie, încă de când cânta la Opera Română din Cluj, înfiinţată în 1919, unde a început în Cor. Se face în scurt timp remarcat şi este promovat ca solist, calitate în care debutează în decembrie 1920, în „Madama Butterfly”, după cum notează Octavian Lazăr Cosma în monumentala lucrare „Opera Română din Cluj, vol. 1”, apărută în 2010 la Charmides. „... Are un organ vocal din cele mai rare, dar se cunoaşte lipsa şcoalei, ... care se arată în inegalităţi ale diferitelor registre. Debutantul a fost un succes din cauza jocului degajat şi a acutelor înalte de toată splendoarea”, notează un cronicar. Şi alte articole notau calităţile sale vocale excepţionale, dar reclamau nevoia de studii în plus.

Elev al lui Steiner

Dat afară de la Opera din Cluj în februarie 1923, artistul pleacă direct la Viena, unde ia lecţii cu un celebru interpret de lied-uri, Franz Steiner. Când revine în vara aceluiaşi an la Cluj, într-un turneu, progresele sunt evidente: „ Acum începe Grozăvescu să corespundă în mod strălucit mîndrelor speranţe care s-au pus în el”, scrie publicaţia Banater Bote, în august 1923. La debutul său la Opera Populară din Viena, în iulie 1923, Neues Wiener Journal îl prezenta ca “un bărbat tânăr cu fizic avantajos care joacă cu talent, dar înainte de toate ştie săp cânte excepţional”. A fost admirat de artişti celebri precum compozitorii Richard Strauss, Pietro Mascagni şi dirijorul Arturo Toscanini.

Al doilea Caruso

În 1925 Traian Grozăvescu, ajuns între timp prim-tenor la Opera de Stat din Viena, „era solicitat pretutindeni” şi făcea cu greu faţă colaborărilor. Criticii îl comparau cu marii cântăreţi care i-au precedat, în special cu Enrico Caruso (1873-1921), ambii având un timbru metalic deosebit în voce, „metal preţios şi atât de rar la tenorii epocii”. Steiner, care notează că "are o voce titanică în el omul acesta!”, crede că Grozăvescu posedă chiar avantajul unui fizic mai agreabil. comparativ cu Caruso: „În entuziasmul său, publicul îi împrumuta lui Traian Grozăvescu numele marilor săi predecesori, botezându-l rând pe rând: al doilea Caruso, Slezak al Wahring-ului, noul Piccaver etc”, precizează Mira Grozăvescu şi I. Voledi. În 1926 Grozăvescu este angajat la Opera de Stat din Berlin, angajament care dublat de spectacolele care au urmat era descris de tenor ca „succesul cel mai mare din viaţa lui”.

"Scandalul Grozăvescu"

Momentul când a fost dat afară de la Opera Română din Cluj – februarie 1923 rămâne cel mai controversat din cariera lui Traian Grozăvescu. Unele publicaţii au considerat că decizia a fost mult prea drastică, solistul fiind inclusiv amendat şi interzicându-i-se să cânte în ţară până la plata datoriei, în timp ce alte ziare s-au poziţionat de partea direcţiunii, considerând că solistului i s-ar fi urcat la cap succesul de public când şi-a permis să refuze să cânte în două spectacole, “Paiaţe” şi “Cavaleria rusticană”, în aceeaşi seară. Solicitat cu o zi înainte să evolueze în ambele montări, Grozăvescu a refuzat, invocând motive medicale şi oboseală a vocii, propunând un înlocuitor. Spectacolul nu a mai fost programat, dar decizia avea să fie radicală.

Împuşcat de soţie

Sfârşitul lui Traian Grozăvescu avea să fie unul tragic. Tenorul s-a căsătorit în 1923 cu Nelly Ana Paulina, născută Koveszdy, cu care a avut o fiică, mariajul fiind însă unul cu dificultăţi. În februarie 1927, înainte de a pleca într-un turneu, în timp ce îşi pregătea bagajul, artistul în vârstă de 31 de ani este împuşcat cu revolverul de către soţie. Crima a fost declarată drept una din gelozie, fie feminină, fie dată de faptul că tenorul nu ar fi intenţionat să o ia cu el în turneu. Profesorul Bujor Dânşoreanu a precizat că potrivit unei informaţii provenite de la un fost coleg al lui Grozăvescu din Viena, soţia lui şi tatăl acesteia făceau afaceri dubioase, Grozăvescu fiind împuşcat pentru că ar fi refuzat să le intermedieze transportul unui pachet. Traian Grozăvescu a fost înmormântat în oraşul natal, Lugoj. În Cluj o stradă poartă numele său, în cartierul Nicolae Grigorescu.

Ovidiu CORNEA