Tosca revine pe scena Operei Maghiare, într-o nouă distribuţie

Cu „Tosca” (1900) Puccini urcă noi trepte ale măiestriei componistice, dezvăluind capacitatea sa de a surprinde şi contura muzical personaje complexe, caractere puternice, temperamentale, aflate în tabere opuse, ale căror fapte şi acţiuni declanşează pasiuni, gelozie, şantaj, ură şi sinucidere. O acţiune tipic veristă ce i-a oferit posibilitatea creării unei opere eroico-pasionale. Mai mult decât în operele anterioare, în „Tosca” Puccini conturează distinct un personaj feminin proeminent, Tosca, înzestrat cu virtuţi morale superioare.

Chipul său, la început, este sugerat doar, ca în tabloul pe care îl pictează Cavaradossi, relevându-se apoi în toată complexitatea trăirilor sale, de-a lungul desfăşurării lor scenice, Puccini găsind pentru fiecare moment şi situaţie muzica, în expresia ei cea mai caracteristică, mai firească: suavă şi pasională în dialogurile cu iubitul ei, demnă şi nobilă în scenele cu Scarpia, tragică şi sumbră în final.

Primul personaj exprimându-şi sentimentele de dragoste faţă de Tosca în aria „Recondita armonia” de la începutul actului întâi, în duetul din acelaşi act şi în scena scrisorii din actul al treilea, celălalt, un personaj perfidy, bestial, crud, şi inuman.

Muzica operei este cu accente mai mult tragice decât lirice, într-o desfăşurare trepidantă, conducând spre dramatismul actului al treilea. Acuzată de lipsa de „elan liric şi de o mereu actuală prospeţime” în comparaţie cu „Manon Lescaut” şi „Boema”, „Tosca” s-a impus tocmai prin expresia dramatică, prin acea redare veridică a trăirilor şi a năzuinţelor umane, într-o expresie muzicală a cărei tensiune creşte continuu, culminând cu scena finală.

În distribuţia spectacolului muzical se regăsesc: Carmen Gurban, Adorján Pataki (debut), Oleg Ionese, Róbert Vass Laczkó (debut), László Mányoki, István Rigmányi, Béla Naphegyi, Mária Kerekes, Arnold Gergely.

Articol scris de Eliza Nuţu, studentă la Jurnalism, FSPAC-UBB, anul II