OPINIE: Spune-mi în ce investești…

Nu de mult, când toate afacerile păreau nerentabile și nesigure, consultanții recomandau masiv ca oamenii să cumpere aur, cum se știe, investiția cea mai sigură, pentru vremuri de restriște, dar nu întotdeauna cu randamentul cel mai bun. De asemenea, investiții nu fac doar indivizii și firmele, ci fac și Primăriile, administrațiile județene sau Guvernul țării.

Nu doar experiența personală sau cea profesională, ci istoria în sine ne arată că investițiile nu sunt doar financiare, așa cum credem deseori, că există și alte capitaluri, cel puțin la fel de prețioase, ca banii. De-a lungul timpului, unele popoare au investit în arme și războaie, altele în drumuri și legi, altele în navigație etc.. Timpurile moderne au generat mize noi, de exemplu, investiția în energie și tehnologie, investiția în mișcare și sport sau în divertisment. Nu în ultimul rând, se investește în inteligență, ca bunul cel mai valoros, mobil, adaptabil și durabil. Investiția în oameni poate căpăta diverse forme, de la asigurarea unei instruiri complexe și de calitate, la instaurarea unor standarde ale nivelului de trai și până la asigurarea unei protecții sociale pentru categoriile sociale mai defavorizate.

În România ultimilor douăzeci și cinci de ani (cel puțin), folosirea greșită a resurselor a fost una dintre cele mai mari erori strategice și care a menținut țara noastră în rândul țărilor sărace într-o Europă a bunăstării. Totul a fost făcut greșit în acești ani  (din ignoranță sau cu bună-știință), de la modul în care a fost privită și transformată economia și până la felul în care a fost tratat omul ca subiect psiho-social într-o societate aflată într-o interminabilă tranziție de la comunism la capitalism. Mai întâi, a fost prăduită, în toate formele posibile, avuția materială a țării, prin corupție, privatizare, faliment forțat, iresponsabilitate. Capitalul autohton (pentru investiții), ajuns în mâna unei oligarhii de sorginte mafiotă,  a fost și insuficient și prost folosit, iar capitalul străin a intrat greu, cu rezerve, izolat, fără mare amploare. Așadar, în România acestor ani, au lipsit investițiile sănătoase, o dezvoltare după un plan, o construcție gândită și programată sau măcar schițată. Nu insist asupra cauzelor pentru că se cunosc. Însă toate acestea, ar fi devenit lipsite de însemnătate și nu ar fi produs efecte vizibile azi dacă „cineva” ar fi avut înțelepciunea și responsabilitatea să investească în oameni. Acesta a fost răul suprem și rădăcina tuturor anomaliilor de astăzi.

Însă această cumplită eroare a clasei conducătoare n-a fost nici recunoscută, nici asumată, nici îndreptată. Cele două mari sisteme, aflate în grija statului – sănătatea și educația, au fost tot timpul fiicele vitrege al bugetului, sacrificate mereu în favoarea altor și altor „priorități” politice. Nu ilustrez cu cifre pentru că e inutil, datele nu aduc nimic în plus față de ceea ce simt oamenii, în spitale și în școli etc.. N-a existat niciun punct de răscruce, nicio criză majoră, nici un pericol pentru sistem, deoarece societatea n-a produs sau cultivat germenii schimbării, iar conducătorii s-au folosit de acest lucru. Iar investiția în oamenii a fost cedată, complet și definitiv parcă, altcuiva. Cine investește azi în oameni și de ce?

Astăzi, în educație, cu adevărat investește familia, dar aceasta este un impuls natural, nu e meritul cuiva anume, toți părinții își iubesc copii și doresc binele lor. Dar grija părintească, pe cât de mare, pe atât de limitată uneori, nu ține loc nici de țară, nici de școală, nici de profesori și nici de condiții de învățământ. Fără  o reformă profundă în sistem, creșterea și educarea copiilor va rămâne la mâna întâmplării și la punga părinților. În educație ar trebui să investească firmele, să-și identifice, selecteze și finanțeze viitorii colaboratori. În educație și formare trebuie să investească toți angajatorii (instituții publice și private), care pot stimula și încuraja instruirea și performanța în diverse forme și pot atrage tinerii valoroși. În educație trebuie să investească și partidele politice, producând emulație, devenind populari și atrăgători, încurajând un sistem meritocratic și în politică. În educație are datoria să investească timp, energie, idei, acțiune și societatea civilă, prin toți actorii ei instituționali și neinstituționali. Dar, atâta vreme cât consideră că învățământul este un atribut al său, statul trebuie să fie vectorul principal în însănătoșirea și îmbunătățirea sistemului, lucru pe care nu l-a făcut constant în acești ani.

Unii ar reduce discuția despre învățământ la cei 6% din PIB (care acum au ajuns abia pe la 4%, poate), dar cu toții știm că nu-i doar atât. Nu-i vorba doar despre salarii, despre săli de curs și dotări scumpe. Investiția în educație este una de una de suflet, de implicare, de respect și responsabilitate. Iar aceste valori nu se pot impune instantaneu, ridicând miza și plusând procente din PIB. Aceste valori se impun greu și direcția lor trebuie să vină și de sus în jos, nu mereu și mereu invers.