Actualitate
„Dacă «Fluturele negru» va fi făcut să zboare de un regizor de film, înseamnă că am parte de o zodie privilegiată”
Scriitorul Radu Paraschivescu îşi lansează astăzi, de la ora 17, la Librăria Humanitas cel mai recent volum al său, „Fluturele negru”. Romanul a fost bestseller la ultimul târg naţional de carte „Gaudeamus” şi îl are în centru pe controversatul pictor Michelangelo Merisi da Caravaggio, în Roma începutului de secol XVII. Autorul romanului vorbit pentru monitorul despre “Fluturele negru”, dar şi despre următoarele cărţi pe care le va publica. monitorul: Cum v-a venit ideea romanului? De la ce a plecat totul? Radu Paraschivescu: Deşi “Fluturele negru” a apărut cu două-trei luni în urmă, gândul de-a scrie un roman centrat în jurul lui Michelangelo Merisi, alias Caravaggio, m-a luat în stăpânire în februarie 2008, după ce am văzut biserica San Luigi dei Francesi din Roma. Acolo, în Capela Contarelli, am dat cu ochii de trei tablouri ale lui Caravaggio şi, în premieră pentru profanul care sunt în materie de pictură, am trăit o emoţie stranie şi profundă. Mi s-a părut că văd în tablourile lui chemarea de-a vizita un tărâm despre a cărui existenţă aflam abia atunci.
Sunteţi cunoscut, mai ales în afara cercurilor literare prin cărţile cu tentă umoristică. De unde această schimbare? Ce vă place mai mult să scrieţi? Povestioare haioase sau romane?
Cred că e nevoie de câteva lămuriri aici. În primul rând, am debutat cu un roman, Efemeriada, care nu era deloc comic. În al doilea, cărţile comice nu sunt produse secundare sau fără miză. Dacă ar fi aşa, ar trebui să subevaluăm drastic şi nedrept o sumedenie de scriitori, de la Aristofan la Plaut, de la Molière la P.G. Wodehouse şi de la Hašek la Twain. În al treilea rând, există şi romane „haioase”, ca să vă citez. E adevărat, îmi place să schimb uneori registrul, poate şi fiindcă am o anume neîncredere faţă de clasificări şi categorisiri. Nu cred că sunt omul unei singure partituri şi am pretenţia că nu scriu după reţetă. În rest, şi romanul „serios”, şi povestirile amuzante mi se par la fel de însemnate dacă sunt bine scrise şi dacă nu plictisesc.
De ce l-aţi ales ca personaj central pe Caravaggio şi nu alt artist? Prin ce v-a impresionat atît de tare acest „antichrist al picturii”?
Întâmplarea, nu altceva, m-a adus în faţa unor lucrări ale lui Caravaggio şi tot ea m-a impulsionat să-i caut şi alte tablouri. În plus, aveam impresia că lumea îl ţine minte pe Caravaggio doar în dimensiunea lui scandaloasă, ceea ce mi s-a părut nedrept. În principiu, e un subiect convenabil tocmai prin pitorescul dezlănţuit al personajului. Pe mine însă m-au atras faţetele mai puţin cunoscute ale lui Caravaggio, sfâşierile lui, momentele lui de cumpănă, anii lui de umilinţă romană şi felul cum s-a străduit să-şi îmblânzească destinul.
Cît timp aţi muncit la roman?
Poate părea surprinzător, însă scrierea a durat mult mai puţin decât munca de cercetare şi verificarea datelor. În afara primului capitol (pe care l-am scris, cu tot cu pauze, trei săptămâni, fără să-mi fixez termene de îndeplinire), restul cărţii mi-a luat patruzeci de zile. Nu cred că e vorba de uşurinţa de-a scrie şi cu atât mai puţin de un lucru de mântuială, ci mai degrabă de un impuls lăuntric şi de o febrilitate greu de explicat, care m-au înşurubat în faţa computerului şi mi-au asigurat energia necesară.
Care este motivul pentru care aţi ales să scrieţi acest roman, oarecum „întunecos”?
Mărturisesc că nu m-am gândit la un motiv anume. Dacă aş vrea să epatez sau să combin patetismul cu ipocrizia, aş spune că am scris „Fluturele negru” doar din dragoste pentru Roma. În realitate, pur şi simplu mi s-a părut că am dat peste un subiect din care putea ieşi o carte frumoasă. Şi sper c-a ieşit.
Cum poate fi interpretat motivul fluturelui negru?
Ar fi nepoliticos din partea mea să sugerez chei de lectură sau de descifrare a unui simbol. Sigur, în funcţie de cultura unde apare, fluturele negru poate să semnifice multe lucruri: soartă, moarte, predestinare etc. Ce înseamnă el pentru personajul Caravaggio? Poate expresia onirică a unui presentiment, poate încercarea de-a exorciza un rău, poate altceva. Fiecare cititor va decide pentru sine.
Vă gîndiţi să traduceţi cartea şi în alte limbi?
Mi-ar plăcea ca romanul meu să apară în alte ţări, însă deocamdată n-am făcut demersuri propriu-zise. Doar i-am înmânat un exemplar profesorului Bruno Mazzoni, care e apropiat de literatura română – contemporană şi nu numai. Dacă el îmi va recomanda cartea unui editor italian, voi fi bucuros. Iar dacă, ducând visul spre fantezie, „Fluturele negru” va fi făcut să zboare cândva de un regizor de film, înseamnă că am parte cu adevărat de o zodie privilegiată.
Ce proiecte aveţi acum în lucru?
Am scris primele pagini ale unui nou volum de proză comică, de factura „Bazarului bizar”, dar nu cred că asta va fi următoarea mea carte publicată. Dacă nu vor interveni elemente neprevăzute, mă voi adânci iarăşi într-un roman, al cărui protagonist va fi, de data aceasta, un cântec irlandez din secolul al nouăsprezecelea. Titlul provizoriu al romanului este „Michael şi balada foamei” şi prefer să mă opresc aici cu destăinuirile.