Suferința morală a singurătății

Să ne amintim de zilele creaţiei: A făcut Dumnezeu lumina şi a văzut că este bună, a despărţit Dumnezeu apele de ape şi s’a arătat uscatul pământului şi a văzut Dumnezeu că este bine, a făcut Dumnezeu soarele şi luna şi stelele cerului şi a văzut Dumnezeu că este bine, a făcut Dumnezeu vieţuitoarele din ape şi a văzut că este bine, a făcut Dumnezeu fiinţele vii de pe uscat şi a văzut că este bine şi l-a făcut pe om, pe Adam, şi n’a mai zis că este bine.

După o vreme, S’a uitat la om, şi a văzut Dumnezeu că nu este bine să fie singur. Şi atunci a creat-o pe Eva, pe care i-a dat-o de soţie. Aşadar nici bărbatul nu este făcut pentru singurătate şi nici femeia, ci trebuie să fie împreună, pentru ca să fie două persoane într’un singur trup. Se spune în mod obişnuit că omul este un animal social, dar nu sociabilitatea în sine ca factor psihologic este importantă, ci ontologic, adică fiinţial. De aceea, dintre situaţiile pe care le putem vedea lângă noi, cea mai tragică mi se pare singurătatea: a copilului rupt de părinţi, a soţiei ruptă de soţ, şi aşa mai departe.

V’am vorbit altădată despre suferinţele fizice ale Mântuitorului din timpul patimilor. Cumplite suferinţe, dar vă aminteam şi atunci că poate suferinţa cea mai ascuţită, dar nemărturisită, a lui Iisus a fost singurătatea, de vreme ce îndată ce a fost arestat în grădina Ghetsimani, apostolii, ca nişte oameni, s’au înspăimântat, au fost cuprinşi de laşitate, au fugit în întunericul nopţii lăsându-L singur. Jignirile, şi scuipările, şi batjocurile, şi drumul Crucii, şi răstignirea în sine, toate au fost cumplite. Dar întotdeauna m-a cutremurat singurătatea Lui.

Paraliticul acesta suferea de singurătate, şi iată că Dumnezeu a văzut că nu este bine să fie singur şi că trebuie ajutat. Ba mai mult, se pare că El l-a căutat. Nu trebuie să v’o spun eu că singurătatea este una din suferinţele cumplite, în special ale copiilor părăsiţi de părinţii lor şi ale bătrânilor care nu mai au copii sau de care copiii nu-şi mai aduc aminte. Nu trebuie să vă spun eu adevărul asupra singurătăţii de care se resimt bolnavii din spitale: în numai câteva minute, pe un bolnav îl ia salvarea din casă, din mijlocul familiei, şi-l strămută năprasnic într’un alt univers, într’o altă cameră, cu o altă fereastră, cu o altă privelişte (dacă ea există), cu alţi oameni, cu alt limbaj, într’un corp medical sau sanitar pe care nu-l cunoaşte şi cu care va trebui să se acomodeze. Nu suferinţa fizică în sine, boala de care suferă, este importantă, ci şocul acesta al ruperii de viaţa normală şi aruncarea, dintr’o dată, într’o altă viaţă. De aceea, este nevoie de reumanizarea spitalului: să simtă medicul că în faţa lui nu se găseşte un caz de rezolvat, ci un om, o fiinţă cu trup care suferă, şi cu un suflet care aşteaptă şi speră. Şi dacă sufletul aşteaptă şi speră, el trebuie să fie asemenea lui Iisus, Care a pătruns în orizontul de aşteptare şi de speranţă al slăbănogului din Ierusalim. E nevoie ca bolnavul, odată intrat în camera de spital, să simtă că, dacă s’a rupt dintr’o familie, a intrat în alta. Tocmai pentru că există suferinţa mergem în spitale să-i vizităm mai cu seamă pe cei care sunt singuri şi nu au pe nimeni care să-i ajute. De aceea avem astăzi preoţi în spitale - şi încă nu avem de ajuns - pentru ca cel singur, părăsit sau nepărăsit, să simtă o rugăciune şi o mână caldă, duioasă, pe fruntea lui înfierbântată şi să simtă prezenţa lui Iisus prin rugăciune, înainte de a fi dus pe masa de operaţie