Noi, cei din Duminica Tomii

Există nu numai o dramă a Patimilor, ci şi una – mai puternică – a Învierii, şi ea se consumă, totodată, în sufletul lui Toma. În trei trepte se consumă, toate ale lui Toma: el află şi nu‑i vine să creadă; vede şi încă se îndoieşte; se înfrânge şi biruie.

Nuanţele sunt revelatorii. Toma nu e necredincios prin structură, ci mai degrabă ipostaza omului care exclamă: e prea frumos ca să fie adevărat! El nu e un împietrit, cum devenise – de pildă – Iuda. El nu refuză să creadă; el e doar copleşit de obiectul credinţei lui virtuale. Fenomenul Învierii i se pare colosal. Poate că e singurul dintre ucenici care inituieşte implicaţiile ei cosmice. Toma ştie că adevărul trebuie să existe în sine, dar îl imploră să‑i devină certitudine, adică adevărul lui, personal. Cei zece îi spun: L-am văzut pe Domnul. El nu le pune la îndoială spusele, ci doar putinţa ochilor lor de a nu se fi înşelat. De aceea, el se hotărăşte să facă apel la simţul tactil, cel mai material dintre cele cinci. Aceasta, în ipoteza că Domnul i se va arăta şi lui.

Toma îl vede pe Domnul. Şi totuşi, se îndoieşte de adevărul Lui. Nu se încrede în simţul văzului. El ştie ce poate fi o vedenie, o halucinaţie, o iluzie optică, o sugestie în masă. Prevăzuse impasul, era pregătit. Nici nu era el întâiul şovăielnic. Oare Petru nu se îndoise de Cel ce umbla pe ape? Oare acelaşi Petru nu se îndoise de dumnezeirea Celui stâlcit în bătăi? Oare Maria Magdalena nu i se plângea Grădinarului că i se furase Stăpânul din mormânt? Toma şedea în faţa lui Iisus cu povara – adânc omenească – a tuturor îndoielilor Vechiului şi Noului Testament. Îndoiala e jumătatea drumului dintre credinţă şi necredinţă, şi poate duce ori la una, ori la cealaltă. Împietritul refuză deopotrivă şi adevărul şi certitudinea. El nu solicită miracolul, iar când acesta se produce totuşi şi‑i oferă evidenţa, el va exclama: cu domnul demonilor îi scoate pe demoni. Toma e un necredincios numai prin aceea că, bântuit de îndoială, are nesăbuirea de a solicita minunea sensibilă. El nu cunoaşte credinţa pură şi încă nu a învăţat că minunea demonstrativă e argumentul vulgar al lui Dumnezeu pentru spiritele inferioare. Este el un spirit inferior? Până la acest prag cel puţin, aşa se arată. Dar Domnul îl cunoaşte mai bine pe Toma şi, înainte ca acesta să‑şi fi rostit cererea, întinde palmele spre el, îi oferă urmele cuielor şi urma suliţei şi...

Aici e minunea! Nu ni se spune că Toma ar fi ajuns să atingă cu degetele rănile Domnului. Gestul însuşi al lui Iisus de a i se supune sensibil îi sfărâmă îndoiala şi‑l prăbuşeşte în genunchi. El nu se poate încovoia la treapta spiritului de jos. E un biruitor lăuntric: rănile Domnului sunt şi ale lui Toma, Domnul este şi al lui Toma.

Lui Toma i se rosteşte Cuvântul. Şi ce poate fi mai sensibil decât Cel prin care însuşi sensibilul şi‑a luat fiinţa? Credinţa de acum a lui Toma nu e un triumf al experienţei, nu simţurile sunt acelea care‑i adeveresc realitatea Înviatului. El ştie că chiar dacă degetul său ar fi ajuns să pipăie rănile Domnului, aceasta nu i‑ar fi rezolvat dilema din care, raţional, nu se poate ieşi: dacă ceea ce văd e nălucă, cum de se lasă pipăit? iar dacă are trup, cum de a intrat prin uşile încuiate? Credinţa lui e rodul întâlnirii dintre om şi Dumnezeu în clipa când unul îl caută iar Celălalt i se îmbie. Să amintim iarăşi de roua care nu poate umezi floarea dacă aceasta nu i se deschide?

De curând, giulgiul de la Torino a fost din nou scos la vedere şi câteva sute de savanţi au îndreptat asupră‑i lentile, pelicule, pensete, microscoape electronice, raze, de tot felul, izotopi şi ordinatoare, ca tot atâtea degete ale lui Toma, înfipte în rănile lui Iisus. Concluziile par spectaculoase, dar nu ne impresionează. O parte de lume continuă să ceară minuni. Dar noi, cei din Duminica Tomii, ştim că Minunea e zilnic cu noi, la măsura îndoielilor şi deschiderilor noastre.