Postul şi adevărata imagine a omului în faţa lui Dumnezeu

 

 

Vă prezint o scurtă meditaţie pe tema imaginii, de foarte mare actualitate în lumea în care trăim. Trăim într-o epocă în care imaginea primează; nu contează ceea ce eşti, ci contează ceea ce apari. Este epoca televiziunii, în care imaginea domină viaţa noastră de zi şi de noapte. Am cunoscut în Germania o lozincă, ce spunea ,,Apari la televiziune, exişti; nu apari la televiziune, nu exişti”. Acolo televiziunea programează viaţa omului, 24 de ore din 24. A intrat până şi în viaţa Bisericii, unde televiziunea programează când să înceapă o slujbă protestantă, câte minute să dureze şi când să se termine; totul este gândit la secundă.

 

Dar nu despre televiziune vreau să vorbesc, ci doar să accentuez faptul că tema acestei meditaţii este de foarte mare actualitate, în acest timp pe care îl trăim. Este vorba de timpul postului şi de relaţia dintre ceea ce eşti în realitate şi imaginea pe care o faci semenilor tăi. Despre această temă ne-a vorbit şi Mântuitorul Hristos în Evanghelii, când s-a referit la acea tagmă a făţarnicilor care se numeau farisei; despre felul cum ei se roagă şi felul cum ei postesc. Fariseii obişnuiau să se roage pe la răspântii, prin pieţe, să arate şi să vadă toţi oamenii cât de rugători sunt ei către Dumnezeu. Iar când posteau îşi smoleau feţele pentru ca să se arate că postesc, că sunt mai slabi decât erau în realitate, să arate că ei suferă din cauza postului şi că postesc un post foarte aspru. Însă Mântuitorul Hristos le opune imaginea adevărată a creştinului: ,,Tu când te rogi, intră în cămara ta şi roagă-te între tine şi Dumnezeu, să nu te vadă alţii că te rogi şi Dumnezeu Cel ce vede întru ascuns îţi va arăta ţie, îţi va răsplăti la arătare”. E vorba de rugăciunea particulară, nu de rugăciunea publică în care ne rugăm noi, pentru că nu ne rugăm prin pieţe şi pe la răspântii de drum. ,,Iar tu – zicea Mântuitorul – când posteşti unge-ţi părul şi spală-ţi faţa ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, iar Dumnezeu Cel ce vede întru ascuns îţi va răsplăti ţie la arătare, atunci când toate se vor dovedi”.

 

Postul nu este doar o problemă de înfrânare de la mâncare, de la băuturi şi de la grăsimi; nu este doar înfrânare de la fapte rele, nu este doar un exerciţiu al faptei bune şi al rugăciunii, este şi o problemă de bun simţ. E o problemă ce ţine de maniera de a fi, de a exista şi de a te purta în lume. Acesta este postul adevărat, relaţia care este între ceea ce eşti tu în timpul postului şi în ceea ce arăţi în afară. Important este să nu ne asemănăm fariseilor, ceea ce vreau să şi subliniez. Mântuitorul Hristos i-a demascat pe farisei ca fiind găunoşi pe dinăuntru, i-a numit ,,morminte văruite”, care pe dinafară sunt înflorite şi arată frumoase, iar pe dinăutru sunt pline de putreziciunea morţilor. I-a comparat cu nişte pahare care sunt curate doar pe dinafară, dar înăutru sunt pline de necurăţie. Dar existau şi farisei care nu erau chiar morminte văruite, şi să ne amintim de parabola vameşului şi a fariseului. Fariseul din Templu i se ruga lui Dumnezeu, mulţumindu-i că nu este ca ceilalţi oameni, că nu era hrăpăreţ, că nu era lacom, că nu era desfrânat. ,,Postesc de două ori pe săptămână – spunea el – şi dau zeciuială din ce câştig”. Nu ni se spune că nu le îndeplinea, nu avem motive să credem că el minţea, era cinstit. Păcatul lui consta în suficienţa de sine şi în faptul că avea în spate pe vameşul care îl auzea, şi care putea să fie mobilul imaginii în societate. În aceasta consta păcatul lui.

 

Iar când Mântuitorul Hristos îi osândea pe farisei că se roagă pe la răspântii sau că atunci când postesc îşi smolesc feţele, nu ni se spune că nu posteau; poate că posteau. Păcatul lor consta că arătau, în afara lor, mai mult decât erau ei în realitate. Se lăudau cu postul lor, se lăudau cu rugăciunea, se lăudau cu virtutea. Ori virtutea este subsumată totdeauna virtuţii principale care se numeşte smerenie. Smerenia înseamnă şi simţul măsurii, bună cuviinţă, nici pe departe să nu pari mai mult decât eşti. Afirmam că nu e greu să posteşti, dar dacă eşti bătrân, dacă eşti bolnav, ai anumite excepţii. Știu de la maică-mea care era foarte credincioasă, şi fiind bătrână şi prăpădită de bolnavă, nu era în stare să bea un pahar cu lapte sau să mănânce un ou în post. Şi eu îi spuneam – fiind deja călugăr: ,,Mămico, şi Sfinţii Părinţi spun că trupul, dacă este smerit prin boală, nu-l mai smeri şi prin post, că nu poate să ducă amândouă poverile deodată. Poate să ducă o singură povară. Aşa că dacă eşti în vârstă şi bolnavă, mai cu seamă, ai dezlegare să-ţi îndulceşti postul sau să nu-l ţii deloc. Aceasta o hotărăşte duhovnicul”. Deci, nu este vorba de un post foarte, foarte rigid, pentru că ţine seama de măsura omului. Ceea ce contează cu adevărat este postul lăutric; şi măsura postului pe măsura putinţei tale, a vrerii tale, a credinţei tale şi a stării tale fizice. Dar cred că mai important decât postul în sine este simţul măsurii şi, mai cu seamă, buna cuviinţă.

 

Chiar când posteşti cu adevărat să nu-ţi creezi o imagine în afară care să nu corespundă interiorului tău. Şi din acest punct de vedere, în timpul postului momentul cel mai important prin care imaginile se suprapun, adică imaginea reală a sinelui tău cu imaginea exterioară, este taina spovedaniei. Fiecare om are viaţă publică din clipa când iese din casă, şi o viaţă intimă care este numai a lui, chiar o viaţă de familie. Nu ştie nimeni ce se petrece în familie şi nici nu este bine să ştie. Că se mai ceartă părinţii cu copiii, sau copiii între ei, sau soţii între ei; sunt lucruri pe care le trăim cu toţii. Aceasta este viaţa intimă care, de obicei, nu trebuie să străbată în afară. Dar există şi o viaţă intimă, ascunsă, a fiecărui ins, în care se poate ascunde păcatul, şi el necunoscut. Şi pe aceea iarăşi nu o afişează nimeni în afară ca să nu-i păteze imaginea. La scaunul spovedaniei nu mai există nici un fel de reţinere. Viaţa ta lăuntrică, oricât ar fi de grea, de păcătoasă, se pune în faţa lui Dumnezeu. Nu mai ai nici un fel de mască, nu mai ai nici un fel de fard, pe care-l ai în viaţa de fiecare zi. La scaunul spovedaniei Hristos te ascultă prin mijlocirea duhovnicului şi acolo îţi spui chiar şi păcatele intime la care nici tu uneori nu îndrăzneşti să le gândeşti sau să ţi le spui ţie. Acolo te dezbraci de tot ceea ce este fals şi artificial, dai jos orice fel de fard, orice fel de plăsmuire de pe tine, şi te arăţi lui Hristos aşa cum eşti, pentru că numai aşa vei dobândi iertarea. Iertarea o dobândeşti doar pentru păcatele pe care ţi le mărturiseşti în faţa duhovnicului, în care trebuie să ai încredere, sub taina teribilului jurământ al secretului spovedaniei. Pentru aceasta îţi trebuie puţin curaj, pentru ca imaginile să se suprapună, să nu ai două imagini, să nu fi dedublat, să nu fi unul doar pentru tine şi altul pentru Hristos. Dacă ai dreptul să fii dedublat faţă de societate sau dacă aşa cere viaţa socială, în schimb la spovedanie eşti tu întreg, aşa cum eşti.

 

De aceea îndemnul meu la această meditaţie asupra imaginii interioare a omului, este ca la scaunul de spovedanie imaginea ta să fie cea reală, nu poleită, sub nici o formă. De aceea spuneam că postul este o problemă de bună cuviinţă, de bun simţ. Iar această bună cuviinţă se obţine prin suprapunerea celor două imagini: a ceea ce eşti tu în realitate şi a ceea ce mărturiseşti tu, cu buzele tale, sau arăţi prin faptul de a fi smerit. Important este ca imaginea ta să fie şi un rod al smereniei, pentru că aceasta este principala virtute. Să nu cauţi niciodată să fii mai mult decât eşti. Şi are Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către romani o frază extrem de interesantă, dar şi foarte greu de tâlcuit: ,,Să nu te crezi mai mult decât trebuie să-ţi crezi şi să nu-ţi crezi decât întru crezarea măsurii”. Cu alte cuvinte, să nu te crezi tu că eşti mai mult decât trebuie să te crezi pe tine însuţi. Iar când e vorba să te crezi pe tine însuţi, să ai măsura bunului simţ şi să nu-ţi creezi în afară o imagine mai frumoasă decât aceea pe care o ai realitate. Fii tu însuţi şi dacă eşti tu însuţi vei fi cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos şi cu propria ta mântuire.