Biruinţa de a muri

Valeriu Anania răspunde într‑o celebră poezie: fiindcă destinul nostru e să rodim senin şi să ne facem coroană din lumina divină. Sfinţenie sau o vinovată utopie? Şi una şi alta! Fiindcă, fără văpăile de gând, el – omul – n‑ar putea dialoga cu Cel Treimic.

Din câte l‑am cunoscut eu, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu nu s‑a considerat niciodată un om liber. Un om al marilor decizii şi al marilor înfăptuiri nu e un om liber. El este fericitul sclav al îndrăznelii sale. Al inteligenţei sale şi al curajului său. Când literatura se bălăcea în turpitudini proletare, el ne‑a dat un teatru al arhetipurilor. Când exilul politic ameninţa să devină modelul înstrăinării noastre istorice, el ne‑a adus aminte, într‑un mare roman, cât de importantă e redobândirea identităţii pierdute şi cât de important este să ne asumăm agonia veşniciei (suntem strigătul Totului din noi către Totul celorlalţi). Când am început să ne pierdem sufletul, el ne‑a scos în faţă chipul schimonosit al lui Iuda, purtătorul pungii de arginţi prin lume. Când limba română era ameninţată în fiinţa ei, teologul a pus între ea şi delirul incompetenţei culturale fortăreaţa inexpug­nabilă a Bibliei jubiliare. În sfârşit, când înnoirea tradiţiei a cerut‑o, el n‑a ezitat să ni se arate în ipostaza marilor creatori de Instituţii. Fiindcă Mitropolia Clujului este ideea unui vizionar.

Avea cuvântul acestui om de Renaştere târzie românească o tărie care pe mulţi i‑a speriat. De unde această tărie? Din harul de‑a pune istoria în robia credinţei şi de a împăca ideea de credinţă cu elanul mesianismului istoric. A fost până ieri slujitorul Crucii, de‑acum va fi martorul Învierii. Ne‑a părăsit în Marele viscol: „Toate iernile sunt albe, / dar aceasta / e cea mai neagră din toate... // Marele frig / e că‑ntre oameni nu mai sunt poteci / Cui să deschizi? către cine să treci?”