Priveliștea tristă a lumii căzute în păcat

Și totuși, iată că omul tânăr, frumos, sănătos și nemuritor, ajunge bătrân, urât, bolnav și muritor. Privindu-l ne vine să ne întrebăm dimpreună cu Sfântul Ioan Damaschin, văzând în morminte frumusețea noastră zidită după chipul lui Dumnezeu: „Ce taină este aceasta, ce s-a făcut cu noi? Cum ne-am dat stricăciunii, cum ne-am înjugat cu moartea?”

Taina ne-o deslușește Sfântul Apostol Pavel: „Printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea” (Romani 5, 12). Iar moartea este precedată de un cortegiu întreg de neputințe: dureri, suferințe, boli și, în final, despărțirea sufletului de trup. Am ajuns ca viața noastră pe pământ să fie „ca o jucărie: ceea ce n-am fost ne facem și din ceea ce suntem ne stricăm; vis nestătător suntem, suflare care nu are putere, zbor de pasăre călătoare, corabie pe mare care nu lasă urmă”.

Nu e nevoie să fii mare filosof pentru a observa suferința prezentă peste tot. E de ajuns să privești în jurul tău ca să constați că semenii tăi suferă sufletește și trupește. Ba, poate, suferința e prezentă în casa ta, dacă nu în însăși ființa ta. În casa ta, în orașul tău, în parohia ta, în țara ta, sunt oameni care suferă. În aceste clipe, când noi medităm la starea de sănătate și de boală, în multe case suferința s-a instalat de ani de zile. În vreme ce noi suntem sănătoși, spitalele sunt pline de oameni cu sau fără nădejdea vindecării. Și ceea ce-ți seacă mai tare inima este faptul că printre bolnavi sunt copilași nevinovați care, după un raționament simplist, n-ar trebui să sufere că n-au făcut păcate. Sunt mame care, aflându-se pe malul trecerii în eternitate, lasă orfani neajutorați.

Dar care, și dintre cei sănătoși, poate spune că n-a simțit niciodată o lacrimă sub pleoapă? Că inima nu i-a tresărit niciodată de spaima încercărilor ce pot veni asupra lui sau asupra celor dragi? Că toate zilele i-au fost însorite și nu știe ce înseamnă a plânge și a suferi?

Suferințele sunt de multe feluri. Unul suferă că e bolnav, altul că e infirm, celălalt că e lipsit de toate, că e înfometat, că trebuie să se lupte cu mizeria. Mai ales cei care suferă trupește n-au nici tihnă, nici răgaz: ziua fără liniște și noaptea fără somn. Există suferință atât în casele modeste, cât și în palatele mai marilor acestei lumi. Uneori nu ne dăm seama că purpura și dimia sunt un văl aruncat peste suferința omenească și că sub strălucirea lor există o teribilă egalitate în suferință.

Câte lacrimi tăinuite există în această lume! Câte suspine înnăbușite! Tu nu zărești decât aparențele lacrimilor profunde. Toți suferă aici pe pământ, suferința este pretutindeni. Tuturor li se potrivește afirmația dreptului Iov: „omul născut din femeie are puține zile de trăit și se satură de necazuri” (Iov 14, 1). Sfântul Pavel, care ne-a deslușit taina suferinței și a morții ca fiind legată de păcatul lui Adam, ne spune că prin „Adam cel Nou”, adică prin Hrstos, vine „pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață” (Romani 5, 18). Dar, „deși este membru al Bisericii, în care Împărăția este deja prezentă, omul rămâne supus, în corporalitatea sa actuală, condițiilor acestei lumi, urmărilor păcatului care mențin cosmosul în dezordine. De eceea, el este, în mod inevitabil, afectat de boală, de suferință și de moartea biologică, chiar dacă aceste realități primesc, prin harul lui Dumnezeu, în contextul vieții spirituale, o semnificație nouă”.

În contextul celor afirmate trebuie să acceptăm că ne-am născut răstigniți. Venim pe lume în plânsete, creștem în spini și murim în sfâșieri. Chiar dacă în acest veac postmodern oamenilor nu le place să li se aducă aminte de moarte, ceremoniile funerare și cimitirele fiind pe cât se poate mascate, vă fac invitația să vizităm un cimitir. Vom găsi acolo mormântul unui copil pe al cărui monument funerar scrie: „s-a născut, a plâns, a murit”. S-ar putea încrusta această inscripție pe mormântul oricărui muritor. Ca să nu lăsăm, totuși, ca această notă de atitudine tristă și pesimistă să planeze asupra vieții noastre, vom spune că sfârșitul sfârșiturilor va fi unul îmbrăcat în lumină și bucurie. Citim în cartea Apocalipsei că, atunci când Domnul Hristos va reveni și oamenii vor învia, El „va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsă 2, 1, 4).

Și cei care nu sunt încercați în lumea aceasta de boli, totuși îmbătrânesc. Adună experiență de viața și înțelepciune, dar puterile trupești se împuținează. Solomon, în grai poetic, îl îndeamnă pe om să-și aducă aminte de Dumnezeu în tinerețe „înainte ca să se întunece soarele și lumina și luna și stelele și ca norii să mai vină după ploaie. Atunci este vremea când străjerii casei tremură și oamenii cei tari se încovoaie la pământ și cele ce macină nu mai lucrează, căci sunt puține la număr și privitoarele de la ferestre se întunecă. Și se închid porțile care dau spre uliță și se domolește huruitul morii și te scoli la ciripitul de dimineață și se potolesc toate cântărețele; și te temi să mai urci colina și spaimele pândesc în cale și capul se face alb ca floarea de migdal și lăcusta sprintenă se face grea și toți mugurii s-au deschis, fiindcă omul merge la locașul său de veci și bocitoarele dau târcoale pe uliță” (Ecclesiast 12, 2-9).

Pe tot parcursul vieții, care poate fi, prin darul lui Dumnezeu, fără multe suferințe sau, din contră, încercată de boli, „sănătatea nu este altceva decât un echilibru provizoriu între forțele vieții și alte forțe care i se opun, cele dintâi neavând decât o fragilă supremație”. Când forțele vieții cedează, survine moartea trupească. Moartea însă, prin Hristos, devine doar un somn întru așteptarea vieții celei veșnice care urmează învierii din morți. Moartea „în Domnul” este moarte cu Hristos: „iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El, știind că Hristos, înviat din morți, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6, 8-9).

Această moarte cu Hristos este fericită, ne spune Sfântul Ioan Teologul, pentru cei ce au lucrat faptele iubirii: „Fericiți cei morți, cei ce de acum mor întru Domnul! Da, grăiește Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (Apocalipsă 14, 13).

Cu Hristos, însăși moartea trebuie gândită într-o manieră nouă: ca un eveniment de mântuire. În fața morții, taina existenței umane își atinge culmea. Căci omul nu este chinuit doar de suferințele fizice care, încet-încet, îi destramă trupul, ci și de gândul intrării în neființă. Or, printr-o inspirație dreaptă a sufletului său, respinge ideea că nu va mai fi. Sâmburele de veșnicie pe care-l poartă în el se răzvrătește împotriva morții. Toate mijloacele tehnice, oricât de utile ar fi spre a-i prelungi viața, sunt neputincioase în a-i înlătura neliniștea. Prelungirea vieții biologice nu satisface dorința după nemurire.

Învățătura Bisericii, întemeiată pe revelația divină, ne arată că omul a fost creat de Dumnezeu în perspectiva unei vieți fericite și mai presus de mizeria prezentă. Chiar moartea trupească, vremelnică, nu ar fi intervenit dacă omul nu ar fi păcătuit (Romani 5, 12). Dar, chiar dacă în Adam toți murim vremelnic, în Hristos toți avem înviere și viață: „Așadar, precum prin greșeala unuia a avenit osânda pentru toți oamenii, așa și prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață” (Romani 5, 18).